Monthly Archives: February 2017

Cui Servește Lansarea Unui Nou Partid Unionist?

Din cele 31 de partide active din Republica Moldova, patru se declara unioniste (Partidul Liberal, Partidul Liberal Reformator, Partidul Național Liberal și Partidul Dreapta), ce reprezintă cca 13%. Printr-o coincidentă, media scorului electoral al Partidului Liberal la ultimile patru scrutine parlamentare a constituit cca 12%, iar celelalte partide au acumulat împreună în medie 1%. Însa, nu putem afirma că numărul suținătorilor cauzei unioniste este de doar 13%. Deoarece mai sunt încă cel puțin alte șase partide în care există, într-o măsura mai mare sau mai mică, un curent unionist (Partidul Acțiune și Solidaritate, Partidul Platfroma Demnitate și Adevar, Partidul Liberal Democrat, Partidul Popular European, Partidul Acţiunea Democratică, Partidul Mişcarea Populară Antimafie). Pâna și Partidul Democrat are  personalități care împărtășesc viziuni unioniste (Monica Babuc). Astfel, nu putem cunoaște numărul exact al adepților acestui curent politic, dar conform sondajelor, aproape 20% ar vota în favoarea unirii cu România într-un eventual referendum.  Cert este că unionismul reprezintă un fenomen politic pe cât de complex pe atât de definitoriu pentru sistemul politic din Republica Moldova.

Totuși, în contextul celor expuse anterior, care ar fi rostul unui nou partid unionist? Ei bine, răspunsul îl vedem clar și răspicat  în sondaje. Partidul Liberal, în pofida aflării la guvernare, atât la nivel central cât și la nivel local (în Chișinău), sau probabil datorită acestui fapt, a căzut sub 2% în preferințele alegătorilor, mult sub pragul electoral de 6%. Niciunul din celelalte trei partide unioniste nu pare să aibă vreo șansă de a înclocui PL-ul. Apoi, după tradiția politică din spațiul Pruto-Nistrean, partidele se reincarnează cam o dată la zece ani. Stânga politică, după ce a fost dominată mai bine de un deceniu de Comuniști, a trecut printr-o metamorfoză care a transferat electoratul lor la Socialiști. Partidele de centru dreapta PAS și PPDA preiau bazinul electoral al PLDM-ului și al PL-ului. Sondajele demonstrează că susținătorii PL-ului au drept a doua opțiuniunea de vot Partidul Acțiune și Solidaritate, urmat de PD și PPDA. Totuși, de ce ar trebui adepții cauzei uninirii să susțină partide care nu se definesc drept 100% unioniste? Răspunsul devine evident dacă analizăm la rece parcursul istoric al partidelor unioniste de la 1990 încoace.

Frontul Popular a pierdut ocazia istorică de a înfăptui unirea, fiind ulterior măcinat de lupte politice interne. Partidul Popular Creștin Democrat, în mod surprinzător, a devenit peste noapte un vasal al inamicului său politic – PCRM. Astăzi, Partidul Liberal continuă să fie un satelit fidel al Partidului Democrat, lucru ce a contribuit, exact ca și în cazul predecesorului său PPCD, la pierderea credibilității și scăderea drastică a raiting-ului electoral. Însă, spre deosebire de cazul PPCD, electoratul căruia a fost preluat de PL, care se afla atunci într-o opoziție intransigentă față de PCRM; acum dimpotrivă se  încearcă transferarea electoratului PL către un partid nou, însă la fel de loial liderului PD Vlad Plahotniuc. Decizia lansării unui proiect politic nou vine în urma încercărilor eșuate ale lui Anatol Șalaru de a prelua conducerea PL-ului.  Substituirea lui Ghimpu cu Șalaru ar fi implicat costuri minime, dar anterior Mihai Ghimpu nu s-a înduplecat să ofere poziția de lider al partidului nici propriului nepot Dorin Chirtoacă, perpetuând astfel tradiția politică moldovenească – „Eu te-am creat, eu te distrug”.

Șalaru mizează pe notorietatea sa în rândul alegătorilor unioniști, însă asocierea sa cu Partidul Democrat ar putea să-l coste scump. PL-ul a intrat demult în vasalitatea Democratilor fără careva reticențe din partea lui Șalaru. Mai mult decât atât, experiența lui Șalaru din executiv în calitate de Ministru al Transporturilor și apoi al Apărării nu este nici pe departe una exemplară, iar scandalurile legate de Calea Ferată, Air Moldova, vânzări și achiziții în armata națională s-au ținut lanț. Șalaru s-a remarcat printr-o retorică pro-occidentală, cu toate acestea deschiderea biroului de legatura al NATO la Chișinău a fost tergiversat mai bine de doi ani. Evident, Șalaru nu a avut suficientă influență pentru a accelera procesul, căci acordul pentru deschiderea biroului NATO trebuia semant de Premierul Pavel Filip. La fel s-a întâmplat și în cazul deciziei Curții Constuționale privind recunoașterea limbii Române drept limbă de stat. Sesizarea depusă de Ana Guțu, căreia i s-au alăturat peste jumătate de an foștii colegi din Partidu Liberal, nu ar fi avut sorți de izbândă fără acordul tacit al Democraților, având în vedere influența lui Plahotniuc asupra Curții Constituționale conduse de Alexandru Tanase. Acesta din urmă fiind un alt potențial candidat la conducerea unui nou partid de drepta, fiind, probabil, asul din mânecă al lui Plahotniuc în cazul în care Șalaru eșuează. După demiterea sa din postul de ministru al apărării, Șalaru a comparat cuplul Roşca-Voronin cu noul cuplu politic Ghimpu-Dodon, însă demiterea sa, mediatizată pe larg de posturile lui Plahotniuc, nu putea avea loc fără acordul liderului PD. Demiterea lui Șalaru poate fi interpretată atât ca un prim pas în strategia de constituire a noului partid, dar în același timp și ca o favorare a lui Plahotniuc față de președintele nou ales Igor Dodon și pietenii săi din Rusia.

salaru

Deci, istoria politică recentă a Republicii Moldova demostrează că un partid care se declară unionist nu poate obține mai mult de 10-12% din voturi, fiind sortit să devină, mai devreme sau mai târziu, un satelit al unui partid mai puternic, adesea cu viziuni diametral opuse. Politicienii care se declară unioniști devin inevitabil pioni ai unor interese obscure, iar cauza națională devine un văl pentru a ascunde fariseismul lor. Prin urmare, facând un calcul rațional, un alegător care simte și trăiește româneste ar beneficia mai mult dacă ar susține un partid cu șanse reale de a influența decisiv viitorul politic al țării. Unionismul, fără a fi un element definitoriu, dar constituind o aripă ideologică importantă, ar putea influenta decisiv poziția unui asemenea partidului și, prin urmare, viitorul țării. Nu putem afirma același lucru despre un partid plafonat la 12%.

Experiența ultimilor 25 de ani ne demonstrează că un nou partid uninonist nu va contribui la propășirea idealurilor naționale, ci, mai devreme sau mai târziu, își va discredita cauza prin matrapazlâcuri și trădări. Mai mult decât atât, va întări pozițiile partidelor de stânga pro-ruse prin diminuarea coeziunii partidelor de dreapta. În plus, dacă pragul electoral de 6% nu va fi modificat, un nou partid unionist riscă să nu acceadă în parlament, astfel oferind, în urma redistribuirii voturilor, câteva mandate partidelor pro-ruse. Iar în cazul introducerii sistemului electoral mixt, un partid unionist ar avea cele mai mici șanse de succes în circumsciptii uninominale. Iată de ce un eventual vot al Liberalilor pentru modificării sistemului electoral ar fi nu doar un cui final în propriul sicriu politic, dar și o mare defavoare eventualului succesor.

În concluzie,  oricât de paradoxal nu ar părea, afilierea electoratului unionist la partide mai mari decât un nou partid unionist, ar contribui nu doar la sporirea coeziunii segmentului politic de dreapta, dar ar oferi și o reprezentare mai eficace a aspirațiilor pe care le nutresc de o viață cei cu inima Română. Evident, atât timp cât avem alegeri democratice, cetățenii sunt liberi să voteze partidul care consideră ei că le reprezintă cel mai bine interesele cotidiene și năzuințele de viitor. Ar fi bine însă dacă această decizie importantă ar avea la bază mai mult calcul rațional și mai puțin emoții. Căci, clivajele identitare, numite în vest `identity politics`, ne fac mai vulnerabili în fața politicienilor atât de inscusiți în arta manipulării. De aceea este de datoria noastră civică să ne întrebăm: Cui servește lansarea unui nou partid unionist?

Notă: Articolul  poate fi citit și pe Adevarul.ro.

 

People Power in Romania Versus Moldova: Worlds Apart?

Romania is becoming the envy of the world when it comes to peaceful mass protests successfully holding the government accountable. A little over a year ago, 20,000 Romanians protested in the streets of the country’s capital against corruption and regulatory ineptitude, which had resulted in 64 people dying in a Bucharest nightclub fire. On November 4, 2015, Prime Minister Victor Ponta was forced to take responsibility for this disaster and resign. However, despite major questions of ethical integrity within his party, Ponta’s Romanian Social Democrats (PSD) were nonetheless able to win the parliamentary elections in December 2016. The landslide victory seems to have emboldened the PSD leadership to the point of, on January 31, 2017, issuing a government decree to decriminalize corruption offences when sums of less than $47,000 are involved. One immediate beneficiary would have been PSD leader Liviu Dragnea, who faces charges of defrauding the state of $26,000. After five days of ever growing protests involving up to half a million people across the country, the government conceded and withdrew the controversial decree (Mediafax.ro, February 5).

This is a major win for rule of law and democracy in Romania thanks to levels of popular mobilization unseen since the days of the 1989 revolution. However, the track record of mass protests being able to hold the government to account in Romania’s sister nation Moldova is rather mixed. The 2009 “Twitter Revolution” is credited with pushing the Party of Communists of the Republic of Moldova (PCRM) out of power. The April 2009 protests against what was perceived as a rigged parliamentary election, but even more so the crackdown pursued by the Communists, undoubtedly swayed public opinion in favor of the pro-European opposition. The PCRM was defeated in the July 2009 early elections. However soon after gaining power, infighting began to tear the coalition apart. A heavy scandal surfaced in 2015, when $1 billion (equal to 15 percent of the country’s GDP) was discovered to have been stolen from three large Moldovan banks. Leading politicians were perceived as accomplices in this massive crime, prompting mass protests that lasted for months, only to fade away in 2016, overshadowed by the presidential elections (see EDM, September 9, 2015; January 29, 2016). The investigation into the banking fraud is ongoing, but not much has been achieved so far other than the scapegoating of the former prime minister and previous leader of the Liberal Democratic Party, Vlad Filat. He has been convicted to nine years in prison on corruption charges in connection with the fraud. Filat’s main political rival, Democratic Party leader and oligarch Vlad Plahotniuc, ended up benefiting the most, as he became the sole decision maker in the country. Yet, despite Plahotniuc’s abysmally low popularity ratings of just 4 percent (Institute of Public Policy Poll, October 2016), organizing public protests against the government installed by Plahotniuc and his power consolidation has proven increasingly difficult. Nonetheless, the leader of the Dignity and Truth Platform Party (which headed the 2015–2016 demonstrations), Andrei Nastase, has already announced plans to relaunch antigovernment protests (Adevarul, February 2).

It is important to point out the three major differences that make the success of peaceful protests much more unlikely in Moldova than in its neighboring kin-state Romania:

First, the anti-corruption protests in Romania as well as Moldova’s 2009 protests were spontaneous civic outbursts, without a unified political force coordinating them from behind. On the other hand, the Moldovan protests of 2015 had a clearly identifiable political agenda. Indeed, there were several competing agendas. The Dignity and Truth Platform emerged as a civic protest movement; however, to any astute observer of Moldovan politics, the intention of transforming the movement into a new center-right political party was clear from the very beginning. At the same time, the two pro-Russia opposition center-left parties (Our Party and Party of Socialists), which also backed the protests, had their own agenda for triggering early elections. As parties hijacked the civic protest, their subsequent differences effectively destroyed the movement.

The second major factor undermining the success of a mass protests in Moldova is a lack of national unity. Unlike Romania, Moldova is a much more highly divided society. Ethnic and linguistic cleavages allow politicians to manipulate the public and maintain the status quo favorable to the regime. Moldova’s ruling Democratic Party, aided by its junior coalition partner the Liberals, has been instrumental in exploiting these cleavages and precluding a unified cross-party opposition movement from taking hold. Furthermore, the regime in Chisinau did not shy away from intimidating and pressuring the protesters in 2015 to give up (Jurnal.md, December 18, 2015).

Third, and most importantly, unlike Romanian Social Democrats in recent years and Moldovan Communists in 2009, the Democratic Party cannot afford any meaningful concessions out of fear of losing power—such a loss would pose an imminent threat to the wealth and freedom of its leader, Vlad Phahotniuc. Plahotniuc also apparently believes that unlike PCRM in 2009 and Romania’s PSD today, his party stands no chance of winning any future elections, unless it stays in power to change the election rules and oversee the electoral process.

646x404

In conclusion, the chances of a successful peaceful protest in Moldova leading to a change in government are dim. Any civic movement is likely to be politicized by the country’s political parties. The latter will then inevitably fall prey to ethnic, linguistic and geopolitical divisions, making it easier for the pro-government media machine to advocate in favor of Plahotniuc’s agenda. Following the failed 2015–2016 protests triggered by the “billion dollar scandal,” both the opposition and the public will likely be tested next time, when the ruling coalition moves to introduce a mixed electoral system in an attempt to hold onto power. The regime is also likely to create new “spoiler” parties and ban some existing ones from running in the election, which will be difficult to protest against for reasons explained above as well as due to Plahotniuc’s powerful media empire. As the independent media struggles to compete with pro-government outlets and as long as social media lacks the penetration rate to tip the scales, Moldova’s civic drive will face an uphill battle. If anything, events in Romania will teach an already cautious Plahotniuc to avoid unforced errors, to keep closer tabs on the opposition, and to continue to invest in both traditional and social media influence. Thus, the prospect for a triumph of people power over corrupt elites in Moldova is not optimistic.

Note: The article was written for the Jamestown Foundation and can be accessed here.