Category Archives: Action and Solidarity Party (PAS)

Cui Servește Lansarea Unui Nou Partid Unionist?

Din cele 31 de partide active din Republica Moldova, patru se declara unioniste (Partidul Liberal, Partidul Liberal Reformator, Partidul Național Liberal și Partidul Dreapta), ce reprezintă cca 13%. Printr-o coincidentă, media scorului electoral al Partidului Liberal la ultimile patru scrutine parlamentare a constituit cca 12%, iar celelalte partide au acumulat împreună în medie 1%. Însa, nu putem afirma că numărul suținătorilor cauzei unioniste este de doar 13%. Deoarece mai sunt încă cel puțin alte șase partide în care există, într-o măsura mai mare sau mai mică, un curent unionist (Partidul Acțiune și Solidaritate, Partidul Platfroma Demnitate și Adevar, Partidul Liberal Democrat, Partidul Popular European, Partidul Acţiunea Democratică, Partidul Mişcarea Populară Antimafie). Pâna și Partidul Democrat are  personalități care împărtășesc viziuni unioniste (Monica Babuc). Astfel, nu putem cunoaște numărul exact al adepților acestui curent politic, dar conform sondajelor, aproape 20% ar vota în favoarea unirii cu România într-un eventual referendum.  Cert este că unionismul reprezintă un fenomen politic pe cât de complex pe atât de definitoriu pentru sistemul politic din Republica Moldova.

Totuși, în contextul celor expuse anterior, care ar fi rostul unui nou partid unionist? Ei bine, răspunsul îl vedem clar și răspicat  în sondaje. Partidul Liberal, în pofida aflării la guvernare, atât la nivel central cât și la nivel local (în Chișinău), sau probabil datorită acestui fapt, a căzut sub 2% în preferințele alegătorilor, mult sub pragul electoral de 6%. Niciunul din celelalte trei partide unioniste nu pare să aibă vreo șansă de a înclocui PL-ul. Apoi, după tradiția politică din spațiul Pruto-Nistrean, partidele se reincarnează cam o dată la zece ani. Stânga politică, după ce a fost dominată mai bine de un deceniu de Comuniști, a trecut printr-o metamorfoză care a transferat electoratul lor la Socialiști. Partidele de centru dreapta PAS și PPDA preiau bazinul electoral al PLDM-ului și al PL-ului. Sondajele demonstrează că susținătorii PL-ului au drept a doua opțiuniunea de vot Partidul Acțiune și Solidaritate, urmat de PD și PPDA. Totuși, de ce ar trebui adepții cauzei uninirii să susțină partide care nu se definesc drept 100% unioniste? Răspunsul devine evident dacă analizăm la rece parcursul istoric al partidelor unioniste de la 1990 încoace.

Frontul Popular a pierdut ocazia istorică de a înfăptui unirea, fiind ulterior măcinat de lupte politice interne. Partidul Popular Creștin Democrat, în mod surprinzător, a devenit peste noapte un vasal al inamicului său politic – PCRM. Astăzi, Partidul Liberal continuă să fie un satelit fidel al Partidului Democrat, lucru ce a contribuit, exact ca și în cazul predecesorului său PPCD, la pierderea credibilității și scăderea drastică a raiting-ului electoral. Însă, spre deosebire de cazul PPCD, electoratul căruia a fost preluat de PL, care se afla atunci într-o opoziție intransigentă față de PCRM; acum dimpotrivă se  încearcă transferarea electoratului PL către un partid nou, însă la fel de loial liderului PD Vlad Plahotniuc. Decizia lansării unui proiect politic nou vine în urma încercărilor eșuate ale lui Anatol Șalaru de a prelua conducerea PL-ului.  Substituirea lui Ghimpu cu Șalaru ar fi implicat costuri minime, dar anterior Mihai Ghimpu nu s-a înduplecat să ofere poziția de lider al partidului nici propriului nepot Dorin Chirtoacă, perpetuând astfel tradiția politică moldovenească – „Eu te-am creat, eu te distrug”.

Șalaru mizează pe notorietatea sa în rândul alegătorilor unioniști, însă asocierea sa cu Partidul Democrat ar putea să-l coste scump. PL-ul a intrat demult în vasalitatea Democratilor fără careva reticențe din partea lui Șalaru. Mai mult decât atât, experiența lui Șalaru din executiv în calitate de Ministru al Transporturilor și apoi al Apărării nu este nici pe departe una exemplară, iar scandalurile legate de Calea Ferată, Air Moldova, vânzări și achiziții în armata națională s-au ținut lanț. Șalaru s-a remarcat printr-o retorică pro-occidentală, cu toate acestea deschiderea biroului de legatura al NATO la Chișinău a fost tergiversat mai bine de doi ani. Evident, Șalaru nu a avut suficientă influență pentru a accelera procesul, căci acordul pentru deschiderea biroului NATO trebuia semant de Premierul Pavel Filip. La fel s-a întâmplat și în cazul deciziei Curții Constuționale privind recunoașterea limbii Române drept limbă de stat. Sesizarea depusă de Ana Guțu, căreia i s-au alăturat peste jumătate de an foștii colegi din Partidu Liberal, nu ar fi avut sorți de izbândă fără acordul tacit al Democraților, având în vedere influența lui Plahotniuc asupra Curții Constituționale conduse de Alexandru Tanase. Acesta din urmă fiind un alt potențial candidat la conducerea unui nou partid de drepta, fiind, probabil, asul din mânecă al lui Plahotniuc în cazul în care Șalaru eșuează. După demiterea sa din postul de ministru al apărării, Șalaru a comparat cuplul Roşca-Voronin cu noul cuplu politic Ghimpu-Dodon, însă demiterea sa, mediatizată pe larg de posturile lui Plahotniuc, nu putea avea loc fără acordul liderului PD. Demiterea lui Șalaru poate fi interpretată atât ca un prim pas în strategia de constituire a noului partid, dar în același timp și ca o favorare a lui Plahotniuc față de președintele nou ales Igor Dodon și pietenii săi din Rusia.

salaru

Deci, istoria politică recentă a Republicii Moldova demostrează că un partid care se declară unionist nu poate obține mai mult de 10-12% din voturi, fiind sortit să devină, mai devreme sau mai târziu, un satelit al unui partid mai puternic, adesea cu viziuni diametral opuse. Politicienii care se declară unioniști devin inevitabil pioni ai unor interese obscure, iar cauza națională devine un văl pentru a ascunde fariseismul lor. Prin urmare, facând un calcul rațional, un alegător care simte și trăiește româneste ar beneficia mai mult dacă ar susține un partid cu șanse reale de a influența decisiv viitorul politic al țării. Unionismul, fără a fi un element definitoriu, dar constituind o aripă ideologică importantă, ar putea influenta decisiv poziția unui asemenea partidului și, prin urmare, viitorul țării. Nu putem afirma același lucru despre un partid plafonat la 12%.

Experiența ultimilor 25 de ani ne demonstrează că un nou partid uninonist nu va contribui la propășirea idealurilor naționale, ci, mai devreme sau mai târziu, își va discredita cauza prin matrapazlâcuri și trădări. Mai mult decât atât, va întări pozițiile partidelor de stânga pro-ruse prin diminuarea coeziunii partidelor de dreapta. În plus, dacă pragul electoral de 6% nu va fi modificat, un nou partid unionist riscă să nu acceadă în parlament, astfel oferind, în urma redistribuirii voturilor, câteva mandate partidelor pro-ruse. Iar în cazul introducerii sistemului electoral mixt, un partid unionist ar avea cele mai mici șanse de succes în circumsciptii uninominale. Iată de ce un eventual vot al Liberalilor pentru modificării sistemului electoral ar fi nu doar un cui final în propriul sicriu politic, dar și o mare defavoare eventualului succesor.

În concluzie,  oricât de paradoxal nu ar părea, afilierea electoratului unionist la partide mai mari decât un nou partid unionist, ar contribui nu doar la sporirea coeziunii segmentului politic de dreapta, dar ar oferi și o reprezentare mai eficace a aspirațiilor pe care le nutresc de o viață cei cu inima Română. Evident, atât timp cât avem alegeri democratice, cetățenii sunt liberi să voteze partidul care consideră ei că le reprezintă cel mai bine interesele cotidiene și năzuințele de viitor. Ar fi bine însă dacă această decizie importantă ar avea la bază mai mult calcul rațional și mai puțin emoții. Căci, clivajele identitare, numite în vest `identity politics`, ne fac mai vulnerabili în fața politicienilor atât de inscusiți în arta manipulării. De aceea este de datoria noastră civică să ne întrebăm: Cui servește lansarea unui nou partid unionist?

Notă: Articolul  poate fi citit și pe Adevarul.ro.

 

Moldova Torn between Past and Future Ahead of Presidential Run-offs

On October 30, 2016, for the first time in 20 years, Moldovans went to the polls to elect their president directly. Before the March 2016 Constitutional Court ruling, which reintroduced direct elections, it was the national legislature that elected the head of state, provided that a 61 vote majority could be reached in a Parliament of 101 members. Unsurprisingly, the three fifths majority was hard to achieve in an increasingly divided and partisan political climate. This situation was, in turn, a result of a proportional electoral system typical to a nascent post-Soviet electoral democracy plagued by paternalism, corruption, and parochial political culture.

In light of hasty constitutional change, viewed by many as an attempt by the government to defuse the opposition protest movement sparked by the infamous billion dollar scandal, the campaign season was very short. Of the 24 candidates who ventured into the race, only twelve were able to collect enough signatures of support in order to be registered by the Central Election Commission. Of those twelve, only nine made it to election day. Two candidates withdrew, and the third one was excluded by a court ruling on charges of breaking campaign finance laws. Still, according to polls, only four candidates had an actual chance of winning: Igor Dodon, Maia Sandu, Andrei Nastase, and establishment candidate Marian Lupu. In a highly anticipated, yet nonetheless astonishing move, one of the leading candidates, Andrei Nastase—a civic protest leader turned politician, currently heading the center-right Dignity and Truth Party—withdrew in favor of Harvard-educated World Bank economist and former Education Minister Maia Sandu, leader of the center-right Action and Solidarity Party. Sandu (aged 44), arguably the most influential female politician in the country’s history, is running on a platform of integrity and social inclusion underpinned by a pro-Western foreign policy. She draws her support primarily from forward-looking, more educated younger urban voters.

sandu_merkel_juncker_tusk

However, an even more surprising withdrawal occurred just four days before the election as Chairman of the ruling Democratic Party, Marian Lupu, left the race endorsing Maia Sandu. Yet, unlike Nastase’s support, Sandu rejected Lupu’s endorsement and that of his fellow party member Vlad Plahotniuc, often regarded as Moldova’s oligarch-in-chief. According to polls, Plahotniuc is the most hated national politician, ubiquitously accused of having captured the Moldovan state. Thus, his endorsement was toxic for whoever was on the receiving end. The move clearly benefited Sandu’s opponent, Socialist leader Igor Dodon, who lost no time in labeling Sandu as not only Washington’s candidate, but also Plahotniuc’s puppet. However, evidence suggests that Plahotniuc’s support for Sandu was only declarative since the media empire he owns and the Democratic Party he controls remains neutral at best, if not actually covertly supporting Dodon. Despite being a leftist, front runner Igor Dodon, is hardly progressive when it comes to social issues. He promotes religious conservatism, having received Russian Patriarch Kirill’s personal blessing as well as the support of Moldova’s Orthodox Church. Dodon (aged 41) has campaigned on a platform of family values, social equity, and a pro-Russian foreign policy. He relies mostly on the nostalgia of the older generation and the anxieties of the Russian speaking ethnic minorities.

14462972_1145192795546398_715478774995929208_n

First Round Results and Prospects for Run-offs

Following a campaign season of just one month, according to first round results, Igor Dodon received 48% of the vote, and Maia Sandu received 39%. They will be facing each other in the run offs on November 13. Despite a turnout of only 49%, the results were closer than expected largely because two prominent candidates, Nastase and Lupu, left the race. In fact, had there been another withdrawal, particularly of the candidate who came in third, Dimitrii Ciubasenco, Dodon would have likely won the presidency in the first round. Ciubasenco, who received 6% of the vote, is backed by a pro-Russian populist party led by controversial businessman Renato Usatii. Usatii, who recently fled to Moscow to escape an arrest warrant, already announced his endorsement of Dodon. Thus, Dodon remains a favorite for the runoffs. However, Moldova’s last direct presidential election, which occurred in 1996, coincidentally also had nine candidates and produced a major turnaround as the first round underdog ended up beating the front runner 54% to 46%. Similarly, the current president of neighboring Romania won the 2014 runoffs after initially losing by a 10% margin. Sympathetic local pundits are all too eager to compare Romania’s Klaus Iohannis to Maia Sandu. Both were political outsiders running on a platform of integrity. Both received significant grassroots support augmented by successful social media outreach. Yet, the differences are also apparent. Iohannis ran against an unpopular incumbent prime minister. While, oddly enough, Sandu and Dodon are both in opposition to Plahotniuc’s regime. Both contenders are caught in a public relations tug-of-war as to who does Plahotniuc’s bidding and who is a true opposition candidate. Sandu, backed by Nastase, a sworn enemy of Plahotniuc, appears to have a more persuasive case, but she can hardly compete with Dodon in terms of media access and funding, not to mention Plahotniuc’s thumb on the scale. Sandu has one major advantage that she has so far refused to capitalize on—a credible pro-European Union message and strong support in Brussels including an endorsement from the European People’s Party, the most powerful political organization in Europe.

Electoral Polarization along Geopolitical Fault Lines

It is well known that elections in Moldova have increasingly become a referendum on the country’s foreign policy. The communists came to power in 2001 thanks to a pro-Russian agenda, only to lose power in 2009 to a coalition of parties running on pro-EU rhetoric. Since 2009, the center-right, pro-EU parties have defeated the left (communists and then socialists) in three parliamentary elections and two local elections. All of these elections were fought along geopolitical fault lines. It had come to the point where the mayoral race in the country’s capital, Chisinau, was transformed into a referendum on foreign policy. Igor Dodon knows it all too well since he lost the 2011 Chisinau mayoral race, and fellow socialist Zinaida Grecianii followed in his footsteps in 2015 largely because they were perceived as overtly pro-Russian in a country which still sees its future with Europe, despite increasingly low support for joining the EU. It is noteworthy that support for the EU fell from about 70% in 2009 to about 35% after seven years of corrupt pro-EU parties in power. On the other hand, the same polls suggest that support for the Russia-backed Eurasian Union never reached 50%, hence the reason the left suffered successive electoral defeats. It may be risky to employ the strategy of geopolitical polarization again, but past experience strongly suggests that it is the most effective way to galvanize the base and increase turnout. Besides, any meaningful public policy debate in Moldova, be it on economic development or national security, is inevitably centered on geopolitics.

Dodon has clearly learned his lesson and is now veering towards the center, walking back on some of his most controversial pledges, namely to repeal the EU-Moldova Association Agreement and join the Eurasian Union promoted by Russia. The latter being almost impossible as long as Ukraine, located between Moldova and Russia, is in an open confrontation with Moscow. In light of the above, the Kremlin has abstained from openly backing Dodon this time. However, the highly influential Patriarch Kirill’s blessing serves the very same purpose as Putin’s personal support did before the 2014 parliamentary elections, which the socialists exploited to the fullest, ending up with the largest faction in parliament though not without some help from Plahotniuc. Putin’s endorsement could have carried the socialists much further had it not been for the conflict in Ukraine. Surprisingly, the ongoing hostilities in eastern Ukraine are not a major issue in the campaign. Ironically, it was Dodon who briefly introduced the issue on the agenda when he recently acknowledged Crimea as Russian territory, triggering a temporary recall of the Ukrainian Ambassador to Moldova and a vocal response from Ukrainian politicians; some called for Dodon to be declared persona non grata and threatened to impose an economic blockade on Moldova should Dodon win. Less surprising, but equally disappointing, the Transnistrian issue also fails to register on the electoral radar despite the ongoing power struggle in the region, which is set to hold its own so-called presidential elections on December 11.

What next for Moldova?

Regardless of who wins the election, in light of the increased legitimacy of a directly-elected president, the local political scene will suffer considerable shifts even if the president gains no new powers and the country remains a Parliamentary Republic. However, despite the largely symbolic nature of the presidency, these elections are important primarily because they will set the stage for the 2018 parliamentary elections, provided that ruling elites do not trigger snap elections earlier. Should Dodon win and consequently reach an agreement with Plahotniuc regarding mutually beneficial early elections, then legislative snap elections become very likely in 2017. Such a move would have direct repercussions on the country’s domestic and international trajectory. Despite their mutual public animosity, Dodon and Plahotniuc have cooperated in private on numerous occasions the latest being this past week when their two parties blocked a bill in Parliament allowing students to vote at their place of study rather than their place of residence. Blocking this bill is seen as a typical voter suppression tactic meant to harm Maia Sandu’s chances. Nevertheless, should Sandu win and offer the country a second chance by redeeming the EU integration agenda and the image of the West in the eyes of the Moldovan people, it would mark a new beginning in Moldova’s troubled political history. In light of endemic corruption and terrible political scandals, many Moldovans are craving for a referendum on decency, but, despite Sandu’s efforts, the campaign waged by her opponent has been anything but.

Note: This article was written for the Foreign Policy Research Institute and can be accessed here.