Category Archives: Parliamentary elections 2018

Moldova’s New Electoral Bill Divides the Country

In early March 2017, Vlad Plahotniuc, media mogul and head of the ruling Democratic Party in Moldova, proposed a bill to change the country’s parliamentary electoral system from proportional to first-past-the-post. Plahotniuc realized that under the current proportional electoral system his party stood no chance of remaining in power after the 2018 legislative elections. The move was no surprise, as many analysts predicted that Democrats would attempt to change the electoral system in order to hold onto power.

Questions of Legitimacy

With a conformable majority in parliament, one would expect Plahotniuc easily to get his way. In reality, things are more complicated because the majority that Plahotniuc relies on is contested. Despite winning only 19 seats in the last election, the Democratic Party has more than doubled its faction, which now has 42 seats. Eleven seats belong to the Liberal Party, a junior coalition partner. On May 25, the party announced its withdrawal from the coalition a day after the mayor of Chisinau and senior vice president of the Liberal Party had been detained on corruption charges. However, Liberal Party Chairman Mihai Ghimpu considers the arrest political retribution for the party’s refusal to support changing the electoral system. The Liberal Party is likely to be replaced by the nine Liberal Democrat defectors who are currently part of the newly created European People’s Party parliamentary group led by Iurie Leanca. Leanca is often viewed as a Plahotniuc ally and potential future Minister of Foreign Affairs. Plahotniuc co-opted defectors from the Party of Communists and the Liberal Democratic Party after orchestrating a hostile takeover against these two opposition groups in parliament. Thus, since 2014, the Democratic Party was joined by one Socialist, 14 Communists, and 8 Liberal Democrat defectors. Many Moldovans view Plahotniuc’s 42 seats and, therefore, the entire ruling majority as illegitimate.

Similarly, the Democratic Party controls about half of the country’s 900 mayors, despite winning less than a third of mayoralties in the 2015 local elections. Plahotniuc’s tactic of getting lawmakers and mayors to defect and join his party by hook or by crook—coupled with his vast financial, media, and administrative resources—make all of the other parties vulnerable in the face of a single member majoritarian system. Under the proposed system, Plahotniuc could make better use of his unfair competitive advantage by employing either corruption or coercion to turn promising candidates to his sideFor these reasons, every other major political party opposes this bill, including the Action and Solidarity Party, the Dignity and Truth Party, as well as the Party of Communists. That is why Plahotniuc has channeled all of his resources towards building a perception of vast popular support for the proposed change. A national media campaign was launched along with a massive effort to collect signatures in support of Plahotniuc’s bill. Yet, the Democratic Party public relations team may have gone a bit too far when they claimed to have collected almost one million signatures, which amounts to about half of Moldova’s adult population. It did not stop there. The Democratic Party just commissioned the largest poll in Moldova’s history with over 12,000 respondents, compared to the usual national polls of only 1,200 respondents. Apart from the data that was made public, the Democratic Party now is likely to have access to information that allows it to gerrymander electoral districts and co-opt candidates to further cement its competitive edge.

Nonetheless, electing legislators directly in single member districts is an appealing proposition for many voters. Prior to Plahotniuc’s monopolization of political power, some of the parties that now oppose the bill, such as the Liberal Democratic Party, once favored a first-past-the-post system. But more importantly, Plahotniuc and his team have presented first-past-the-post as a simple system of direct political representation, which provides voters in a district a clear choice between individual contenders. This new system is contrasted with the more cumbersome proportional representation system based on party tickets. However, as political science literature indicates, majoritarian systems are generally better suited for consolidated democracies, while countries in transition, such as Moldova, tend to benefit more from a proportional system of representation. Majoritarian systems over-reward the winner, being prone to “electoral dictatorship,” reducing the need for compromise and consensus-building. These negative features can exacerbate tension in multiethnic societies. The unfairness of the majoritarian system also results from the systematic exclusion of smaller parties with more diverse views, in time leading to a two party system alternating in power.

Facing strong domestic contestation, Plahotniuc’s ruling majority is hard pressed to find external validation of this major electoral reform. The Venice Commission, an advisory body of the Council of Europe, composed of independent experts in the field of constitutional law, is the leading authority in this regard. It has already stated that a national consensus is advisable for such an overhaul of the electoral system. The support of President Igor Dodon’s fellow Socialists would help to provide the appearance of national consensus that Plahotniuc needs.

Dodon and Plahotniuc: Reluctant Partners?

A compromise solution in the form of a mixed electoral system could be presented as a national consensus between the ruling majority dominated by the Democratic Party and the Party of Socialists, which is nominally in opposition to the government even though its former leader serves as president of the country. The compromise bill envisages that 51 MPs would be elected under the current closed list proportional system, while the other 50 would be elected if they received a plurality of votes in single member districts. Many, including people in his former party, were surprised when President Dodon proposed a mixed system on April 18. However, this was not the first time Dodon and Plahotniuc adopted similar positions, despite their fierce public rivalry.

There have been numerous instances in which the Party of Socialists has cooperated with Plahotniuc’s Democratic Party, despite ongoing public acrimony between the two camps. Democrats have recently granted two ambassadorships (Moscow and Minsk) to people affiliated with Igor Dodon. At the same time, as the anti-corruption agency is arresting people affiliated with the Liberal and Liberal Democratic parties, Socialists appear to be spared such attention. Similarly, Plahotniuc did not oppose Dodon’s firing of the Defense Minister, whereas Dodon did not stand in the way of Plahontiuc appointing his protégé to head Moldova Gas Company, controlled by Gazprom. Socialists have also supported several controversial bills put forward by the Democratic Party, including the most recent amendments to the Audiovisual Code opposed by many media organizations. Moreover, Plahotniuc’s media empire consistently attacked Dodon’s opponent during the presidential elections. Their relationship has transitioned from one of outright competition to de facto cooperation on many sensitive topics. Many Moldovans view their relationship today as one marked by tacit cooperation.


Political Alliances Transcending Geopolitics

The European Union has already linked its €100 million proposed assistance to Moldova to the government’s respect of “effective democratic mechanisms, including a multi-party parliamentary system.” An even stronger message came from the European People’s Party (EPP) and Alliance of Liberals and Democrats for Europe (ALDE) in the European Parliament. The EU Parliament actually postponed the €100 of macro-financial assistanceover concerns regarding the changes of the electoral system. The Venice Commission would also be hard pressed not to acknowledge the obvious lack of political consensus in the country. Given the less than enthusiastic reception that Plahotniuc gets in Brussels, he has turned his focus to the White House. As a fellow businessman who also believes in “the art of the deal,” Plahotniuc made overtures of cooperation to the Trump team even before the inauguration of Donald Trump; he presented Moldova to Trump as a bridge between Russia and the West.

Yet, as U.S.-Russia relations started to deteriorate over Syria, Moldova’s “deal maker” switched gears and re-branded Moldova and his Democratic Party into a bastion of Western values standing against Russia and President Dodon. This branding effort is not consistent with Moldova’s political reality. In order to better shape his own narrative, Plahotniuc hired two leading lobbying groups, Podesta-Group and Burson-Marsteller, to represent his interests in Washington and Brussels.

At the same time, the ad-hoc coalition in support of political pluralism also cuts across geopolitical preferences of the five political parties, three of which are pro-Western (Liberal Democratic Party, Action and Solidarity Party, Dignity and Truth Party), while the other two are more Russia-oriented (Party of Communists and Our Party). Despite risk of a major political crisis, the current situation has a silver lining. Geopolitics, no matter how pervasive, does not pre-determine policy positions. Therefore, the hope that Moldova can become a country with parties focused less on geopolitics and more on governance still lives on.

Note: The article was written for the Foreign Policy Research Institute. The original can be accessed here.


Cui Servește Lansarea Unui Nou Partid Unionist?

Din cele 31 de partide active din Republica Moldova, patru se declara unioniste (Partidul Liberal, Partidul Liberal Reformator, Partidul Național Liberal și Partidul Dreapta), ce reprezintă cca 13%. Printr-o coincidentă, media scorului electoral al Partidului Liberal la ultimile patru scrutine parlamentare a constituit cca 12%, iar celelalte partide au acumulat împreună în medie 1%. Însa, nu putem afirma că numărul suținătorilor cauzei unioniste este de doar 13%. Deoarece mai sunt încă cel puțin alte șase partide în care există, într-o măsura mai mare sau mai mică, un curent unionist (Partidul Acțiune și Solidaritate, Partidul Platfroma Demnitate și Adevar, Partidul Liberal Democrat, Partidul Popular European, Partidul Acţiunea Democratică, Partidul Mişcarea Populară Antimafie). Pâna și Partidul Democrat are  personalități care împărtășesc viziuni unioniste (Monica Babuc). Astfel, nu putem cunoaște numărul exact al adepților acestui curent politic, dar conform sondajelor, aproape 20% ar vota în favoarea unirii cu România într-un eventual referendum.  Cert este că unionismul reprezintă un fenomen politic pe cât de complex pe atât de definitoriu pentru sistemul politic din Republica Moldova.

Totuși, în contextul celor expuse anterior, care ar fi rostul unui nou partid unionist? Ei bine, răspunsul îl vedem clar și răspicat  în sondaje. Partidul Liberal, în pofida aflării la guvernare, atât la nivel central cât și la nivel local (în Chișinău), sau probabil datorită acestui fapt, a căzut sub 2% în preferințele alegătorilor, mult sub pragul electoral de 6%. Niciunul din celelalte trei partide unioniste nu pare să aibă vreo șansă de a înclocui PL-ul. Apoi, după tradiția politică din spațiul Pruto-Nistrean, partidele se reincarnează cam o dată la zece ani. Stânga politică, după ce a fost dominată mai bine de un deceniu de Comuniști, a trecut printr-o metamorfoză care a transferat electoratul lor la Socialiști. Partidele de centru dreapta PAS și PPDA preiau bazinul electoral al PLDM-ului și al PL-ului. Sondajele demonstrează că susținătorii PL-ului au drept a doua opțiuniunea de vot Partidul Acțiune și Solidaritate, urmat de PD și PPDA. Totuși, de ce ar trebui adepții cauzei uninirii să susțină partide care nu se definesc drept 100% unioniste? Răspunsul devine evident dacă analizăm la rece parcursul istoric al partidelor unioniste de la 1990 încoace.

Frontul Popular a pierdut ocazia istorică de a înfăptui unirea, fiind ulterior măcinat de lupte politice interne. Partidul Popular Creștin Democrat, în mod surprinzător, a devenit peste noapte un vasal al inamicului său politic – PCRM. Astăzi, Partidul Liberal continuă să fie un satelit fidel al Partidului Democrat, lucru ce a contribuit, exact ca și în cazul predecesorului său PPCD, la pierderea credibilității și scăderea drastică a raiting-ului electoral. Însă, spre deosebire de cazul PPCD, electoratul căruia a fost preluat de PL, care se afla atunci într-o opoziție intransigentă față de PCRM; acum dimpotrivă se  încearcă transferarea electoratului PL către un partid nou, însă la fel de loial liderului PD Vlad Plahotniuc. Decizia lansării unui proiect politic nou vine în urma încercărilor eșuate ale lui Anatol Șalaru de a prelua conducerea PL-ului.  Substituirea lui Ghimpu cu Șalaru ar fi implicat costuri minime, dar anterior Mihai Ghimpu nu s-a înduplecat să ofere poziția de lider al partidului nici propriului nepot Dorin Chirtoacă, perpetuând astfel tradiția politică moldovenească – „Eu te-am creat, eu te distrug”.

Șalaru mizează pe notorietatea sa în rândul alegătorilor unioniști, însă asocierea sa cu Partidul Democrat ar putea să-l coste scump. PL-ul a intrat demult în vasalitatea Democratilor fără careva reticențe din partea lui Șalaru. Mai mult decât atât, experiența lui Șalaru din executiv în calitate de Ministru al Transporturilor și apoi al Apărării nu este nici pe departe una exemplară, iar scandalurile legate de Calea Ferată, Air Moldova, vânzări și achiziții în armata națională s-au ținut lanț. Șalaru s-a remarcat printr-o retorică pro-occidentală, cu toate acestea deschiderea biroului de legatura al NATO la Chișinău a fost tergiversat mai bine de doi ani. Evident, Șalaru nu a avut suficientă influență pentru a accelera procesul, căci acordul pentru deschiderea biroului NATO trebuia semant de Premierul Pavel Filip. La fel s-a întâmplat și în cazul deciziei Curții Constuționale privind recunoașterea limbii Române drept limbă de stat. Sesizarea depusă de Ana Guțu, căreia i s-au alăturat peste jumătate de an foștii colegi din Partidu Liberal, nu ar fi avut sorți de izbândă fără acordul tacit al Democraților, având în vedere influența lui Plahotniuc asupra Curții Constituționale conduse de Alexandru Tanase. Acesta din urmă fiind un alt potențial candidat la conducerea unui nou partid de drepta, fiind, probabil, asul din mânecă al lui Plahotniuc în cazul în care Șalaru eșuează. După demiterea sa din postul de ministru al apărării, Șalaru a comparat cuplul Roşca-Voronin cu noul cuplu politic Ghimpu-Dodon, însă demiterea sa, mediatizată pe larg de posturile lui Plahotniuc, nu putea avea loc fără acordul liderului PD. Demiterea lui Șalaru poate fi interpretată atât ca un prim pas în strategia de constituire a noului partid, dar în același timp și ca o favorare a lui Plahotniuc față de președintele nou ales Igor Dodon și pietenii săi din Rusia.


Deci, istoria politică recentă a Republicii Moldova demostrează că un partid care se declară unionist nu poate obține mai mult de 10-12% din voturi, fiind sortit să devină, mai devreme sau mai târziu, un satelit al unui partid mai puternic, adesea cu viziuni diametral opuse. Politicienii care se declară unioniști devin inevitabil pioni ai unor interese obscure, iar cauza națională devine un văl pentru a ascunde fariseismul lor. Prin urmare, facând un calcul rațional, un alegător care simte și trăiește româneste ar beneficia mai mult dacă ar susține un partid cu șanse reale de a influența decisiv viitorul politic al țării. Unionismul, fără a fi un element definitoriu, dar constituind o aripă ideologică importantă, ar putea influenta decisiv poziția unui asemenea partidului și, prin urmare, viitorul țării. Nu putem afirma același lucru despre un partid plafonat la 12%.

Experiența ultimilor 25 de ani ne demonstrează că un nou partid uninonist nu va contribui la propășirea idealurilor naționale, ci, mai devreme sau mai târziu, își va discredita cauza prin matrapazlâcuri și trădări. Mai mult decât atât, va întări pozițiile partidelor de stânga pro-ruse prin diminuarea coeziunii partidelor de dreapta. În plus, dacă pragul electoral de 6% nu va fi modificat, un nou partid unionist riscă să nu acceadă în parlament, astfel oferind, în urma redistribuirii voturilor, câteva mandate partidelor pro-ruse. Iar în cazul introducerii sistemului electoral mixt, un partid unionist ar avea cele mai mici șanse de succes în circumsciptii uninominale. Iată de ce un eventual vot al Liberalilor pentru modificării sistemului electoral ar fi nu doar un cui final în propriul sicriu politic, dar și o mare defavoare eventualului succesor.

În concluzie,  oricât de paradoxal nu ar părea, afilierea electoratului unionist la partide mai mari decât un nou partid unionist, ar contribui nu doar la sporirea coeziunii segmentului politic de dreapta, dar ar oferi și o reprezentare mai eficace a aspirațiilor pe care le nutresc de o viață cei cu inima Română. Evident, atât timp cât avem alegeri democratice, cetățenii sunt liberi să voteze partidul care consideră ei că le reprezintă cel mai bine interesele cotidiene și năzuințele de viitor. Ar fi bine însă dacă această decizie importantă ar avea la bază mai mult calcul rațional și mai puțin emoții. Căci, clivajele identitare, numite în vest `identity politics`, ne fac mai vulnerabili în fața politicienilor atât de inscusiți în arta manipulării. De aceea este de datoria noastră civică să ne întrebăm: Cui servește lansarea unui nou partid unionist?

Notă: Articolul  poate fi citit și pe