Category Archives: Platforma DA

Cui Servește Lansarea Unui Nou Partid Unionist?

Din cele 31 de partide active din Republica Moldova, patru se declara unioniste (Partidul Liberal, Partidul Liberal Reformator, Partidul Național Liberal și Partidul Dreapta), ce reprezintă cca 13%. Printr-o coincidentă, media scorului electoral al Partidului Liberal la ultimile patru scrutine parlamentare a constituit cca 12%, iar celelalte partide au acumulat împreună în medie 1%. Însa, nu putem afirma că numărul suținătorilor cauzei unioniste este de doar 13%. Deoarece mai sunt încă cel puțin alte șase partide în care există, într-o măsura mai mare sau mai mică, un curent unionist (Partidul Acțiune și Solidaritate, Partidul Platfroma Demnitate și Adevar, Partidul Liberal Democrat, Partidul Popular European, Partidul Acţiunea Democratică, Partidul Mişcarea Populară Antimafie). Pâna și Partidul Democrat are  personalități care împărtășesc viziuni unioniste (Monica Babuc). Astfel, nu putem cunoaște numărul exact al adepților acestui curent politic, dar conform sondajelor, aproape 20% ar vota în favoarea unirii cu România într-un eventual referendum.  Cert este că unionismul reprezintă un fenomen politic pe cât de complex pe atât de definitoriu pentru sistemul politic din Republica Moldova.

Totuși, în contextul celor expuse anterior, care ar fi rostul unui nou partid unionist? Ei bine, răspunsul îl vedem clar și răspicat  în sondaje. Partidul Liberal, în pofida aflării la guvernare, atât la nivel central cât și la nivel local (în Chișinău), sau probabil datorită acestui fapt, a căzut sub 2% în preferințele alegătorilor, mult sub pragul electoral de 6%. Niciunul din celelalte trei partide unioniste nu pare să aibă vreo șansă de a înclocui PL-ul. Apoi, după tradiția politică din spațiul Pruto-Nistrean, partidele se reincarnează cam o dată la zece ani. Stânga politică, după ce a fost dominată mai bine de un deceniu de Comuniști, a trecut printr-o metamorfoză care a transferat electoratul lor la Socialiști. Partidele de centru dreapta PAS și PPDA preiau bazinul electoral al PLDM-ului și al PL-ului. Sondajele demonstrează că susținătorii PL-ului au drept a doua opțiuniunea de vot Partidul Acțiune și Solidaritate, urmat de PD și PPDA. Totuși, de ce ar trebui adepții cauzei uninirii să susțină partide care nu se definesc drept 100% unioniste? Răspunsul devine evident dacă analizăm la rece parcursul istoric al partidelor unioniste de la 1990 încoace.

Frontul Popular a pierdut ocazia istorică de a înfăptui unirea, fiind ulterior măcinat de lupte politice interne. Partidul Popular Creștin Democrat, în mod surprinzător, a devenit peste noapte un vasal al inamicului său politic – PCRM. Astăzi, Partidul Liberal continuă să fie un satelit fidel al Partidului Democrat, lucru ce a contribuit, exact ca și în cazul predecesorului său PPCD, la pierderea credibilității și scăderea drastică a raiting-ului electoral. Însă, spre deosebire de cazul PPCD, electoratul căruia a fost preluat de PL, care se afla atunci într-o opoziție intransigentă față de PCRM; acum dimpotrivă se  încearcă transferarea electoratului PL către un partid nou, însă la fel de loial liderului PD Vlad Plahotniuc. Decizia lansării unui proiect politic nou vine în urma încercărilor eșuate ale lui Anatol Șalaru de a prelua conducerea PL-ului.  Substituirea lui Ghimpu cu Șalaru ar fi implicat costuri minime, dar anterior Mihai Ghimpu nu s-a înduplecat să ofere poziția de lider al partidului nici propriului nepot Dorin Chirtoacă, perpetuând astfel tradiția politică moldovenească – „Eu te-am creat, eu te distrug”.

Șalaru mizează pe notorietatea sa în rândul alegătorilor unioniști, însă asocierea sa cu Partidul Democrat ar putea să-l coste scump. PL-ul a intrat demult în vasalitatea Democratilor fără careva reticențe din partea lui Șalaru. Mai mult decât atât, experiența lui Șalaru din executiv în calitate de Ministru al Transporturilor și apoi al Apărării nu este nici pe departe una exemplară, iar scandalurile legate de Calea Ferată, Air Moldova, vânzări și achiziții în armata națională s-au ținut lanț. Șalaru s-a remarcat printr-o retorică pro-occidentală, cu toate acestea deschiderea biroului de legatura al NATO la Chișinău a fost tergiversat mai bine de doi ani. Evident, Șalaru nu a avut suficientă influență pentru a accelera procesul, căci acordul pentru deschiderea biroului NATO trebuia semant de Premierul Pavel Filip. La fel s-a întâmplat și în cazul deciziei Curții Constuționale privind recunoașterea limbii Române drept limbă de stat. Sesizarea depusă de Ana Guțu, căreia i s-au alăturat peste jumătate de an foștii colegi din Partidu Liberal, nu ar fi avut sorți de izbândă fără acordul tacit al Democraților, având în vedere influența lui Plahotniuc asupra Curții Constituționale conduse de Alexandru Tanase. Acesta din urmă fiind un alt potențial candidat la conducerea unui nou partid de drepta, fiind, probabil, asul din mânecă al lui Plahotniuc în cazul în care Șalaru eșuează. După demiterea sa din postul de ministru al apărării, Șalaru a comparat cuplul Roşca-Voronin cu noul cuplu politic Ghimpu-Dodon, însă demiterea sa, mediatizată pe larg de posturile lui Plahotniuc, nu putea avea loc fără acordul liderului PD. Demiterea lui Șalaru poate fi interpretată atât ca un prim pas în strategia de constituire a noului partid, dar în același timp și ca o favorare a lui Plahotniuc față de președintele nou ales Igor Dodon și pietenii săi din Rusia.

salaru

Deci, istoria politică recentă a Republicii Moldova demostrează că un partid care se declară unionist nu poate obține mai mult de 10-12% din voturi, fiind sortit să devină, mai devreme sau mai târziu, un satelit al unui partid mai puternic, adesea cu viziuni diametral opuse. Politicienii care se declară unioniști devin inevitabil pioni ai unor interese obscure, iar cauza națională devine un văl pentru a ascunde fariseismul lor. Prin urmare, facând un calcul rațional, un alegător care simte și trăiește româneste ar beneficia mai mult dacă ar susține un partid cu șanse reale de a influența decisiv viitorul politic al țării. Unionismul, fără a fi un element definitoriu, dar constituind o aripă ideologică importantă, ar putea influenta decisiv poziția unui asemenea partidului și, prin urmare, viitorul țării. Nu putem afirma același lucru despre un partid plafonat la 12%.

Experiența ultimilor 25 de ani ne demonstrează că un nou partid uninonist nu va contribui la propășirea idealurilor naționale, ci, mai devreme sau mai târziu, își va discredita cauza prin matrapazlâcuri și trădări. Mai mult decât atât, va întări pozițiile partidelor de stânga pro-ruse prin diminuarea coeziunii partidelor de dreapta. În plus, dacă pragul electoral de 6% nu va fi modificat, un nou partid unionist riscă să nu acceadă în parlament, astfel oferind, în urma redistribuirii voturilor, câteva mandate partidelor pro-ruse. Iar în cazul introducerii sistemului electoral mixt, un partid unionist ar avea cele mai mici șanse de succes în circumsciptii uninominale. Iată de ce un eventual vot al Liberalilor pentru modificării sistemului electoral ar fi nu doar un cui final în propriul sicriu politic, dar și o mare defavoare eventualului succesor.

În concluzie,  oricât de paradoxal nu ar părea, afilierea electoratului unionist la partide mai mari decât un nou partid unionist, ar contribui nu doar la sporirea coeziunii segmentului politic de dreapta, dar ar oferi și o reprezentare mai eficace a aspirațiilor pe care le nutresc de o viață cei cu inima Română. Evident, atât timp cât avem alegeri democratice, cetățenii sunt liberi să voteze partidul care consideră ei că le reprezintă cel mai bine interesele cotidiene și năzuințele de viitor. Ar fi bine însă dacă această decizie importantă ar avea la bază mai mult calcul rațional și mai puțin emoții. Căci, clivajele identitare, numite în vest `identity politics`, ne fac mai vulnerabili în fața politicienilor atât de inscusiți în arta manipulării. De aceea este de datoria noastră civică să ne întrebăm: Cui servește lansarea unui nou partid unionist?

Notă: Articolul  poate fi citit și pe Adevarul.ro.

 

Vlad Plahotniuc for President!

There is increasing buzz about Vlad Plahotniuc’s presidential ambitions. After his recent PR offensive in Washington, where he met with Victoria Nuland and visited the IMF, he then organized a surprise Economic Forum in Chisinau, announced just the day before, with former EU Commission Chief Jose Manuel Barroso as keynote speaker. There Plahotniuc promised to maintain political and economic stability in the country. Doing so without holding any public office would be challenging, though not impossible for him. Still, all the time and effort he has been putting into building his public image lately cannot be explained by anything other than a drive for the highest public office. He may not have the best poll numbers, but neither are any of the other PD candidates doing much better. So, I would not be surprised if Plahotniuc made a similar tour de force to Kiev or even Moscow, since he is not particularly welcomed in Brussels. After all, he made sure to also invite a Russian guest, analyst Vladislav Zhukovskiy, on the panel with Barosso for good measure. Plahotniuc went a long way out of his comfort zone, craving for recognition. He did not put Filat to rest just to stay in the shadow.

13239939_966800620108126_4086195920700214690_n

Having to come up with titles like Executive Coordinator of the Ruling Coalition is truly demeaning. He seeks the legitimacy that only comes with public office. He could become Prime Minister, provided that a docile enough president is elected to nominate him. But heading the cabinet is too much work and comes with huge responsibility, whereas the presidency is mostly perks and no hassle. Indeed, back in 2001 and later in 2005 Voronin chose the presidency over the much more powerful office of prime minister for the same reasons. Just as in Voronin’s case, Plahotniuc controls a comfortable majority in Parliament. Hence, he could control the prime minister from the presidential office. This scenario gives the president the ultimate power with little responsibility. Such a president can always throw the prime minister under the bus when things go south.  Plahotniuc would certainly love to be in Voronin’s old shoes. After all, he evolved from Voronin’s errand boy to now potentially becoming his true replacement. We can already see the power vertical than Voronin introduces being reinvented by the Democrats with many pf the same people. Though not impossible, winning the presidency is easier said than done even for the all mighty Plahotniuc.

Plahotniuc’s chances are very much dependent on how the field of candidates is going to look like. He would stand no chance against Dodon and a unified pro-European opposition candidate.  But if the center-right opposition ends up having several candidates, thus, splitting the vote, it could as well pave the way for Plahotniuc and Dodon in the runoffs. Defeating Dodon in the second round would be relatively easy, considering how polarized the society is, not to mention Plahotniuc’s financial, media and administrative resources. Yet, more importantly, Plahotniuc is likely to hold potentially damaging materials about Dodon’s personal and/or professional life, which once deployed could significantly damage his chances. Adding fuel to the fire, Ex-Ambassador and Democrat defector Andrei Popov recently speculated that Plahotniuc promised Nuland that Dodon would not become president.

As for the remaining field of candidates, the best scenario for Plahotniuc is a dispersed vote on the center right. He was quite blunt about it when he scorned the idea of a single candidate on the right and argued that every party worthy of respect should have its own contender. So far, things are looking good for Plahotniuc. Apart from Iurie Leanca’s announced bid, there is some indication that Minister of Defense Anatol Salaru could also be running for president. Salaru is a prominent figure on the right and has solidified his image recently with numerous visits by US and NATO military officials. Salaru could be a strong spoiler candidate, hoping to deny either Maia Sandu or Andrei Nastase a chance of getting to the runoffs, paving the way for Dodon and Plahotniuc. So far, there is little evidence to suggest that Nastase and Sandu are finding common ground regarding who should represent the pro-European forces in these elections, despite the fact that Sandu and her party are on a clear ascending trend, while Nastase and his team are stagnating. Notwithstanding, Nastase went on a populist PR offensive, inviting Plahotniuc to a one on one debate. Days earlier Nastase suggested that Moldova needs a president who is a fighter like Ex-Romanian leader Traian Basescu. Nastase obviously meant himself, but here is a candidate who Basescu would clearly approve of.

12592245_1190763597603856_1864545102070506239_n - Copy

PS: Presidential elections will inevitably be a confidence vote on the current government. If Plahotniuc were to win, this would not only consolidate his power, but would also be presented as public endorsement of the ruling establishment.  Whichever faction wins the presidential race will also be seen as a favorite for the parliamentary elections of 2018. The presidency itself is less important because of its largely ceremonial role. The only time a president can flex his/her muscle is during the PM nomination process, but after the Constitutional Court mandated the president to nominate whoever a parliamentary majority proposes, even that power is gone. A president can only dissolve the parliament when the latter fails to create a government or adopt any laws for three months, neither of which is likely to occur anytime soon. Therefore, it is surprising to say the least that the opposition keeps demanding early elections, when there is no legal avenue for that. Of course, calling for early elections is good politics in the short term, but very bad policy in the long run, because no matter who wins the presidency, the same parliamentary majority will run the show until 2018.

Renato Usatii’s “big idea” about a one decree president – meaning that once a president from the opposition is elected, he or she would immediately dissolve Parliament, triggering early elections. This may play well with the public, but will inevitably end up in disappointment as the President simply lacks such powers. A much more responsible and effective demand would be to grant the president discretionary power to dissolve Parliament. This would make a directly elected president a real player in the political system. It would also make it more difficult for a ruling establishment to steal billions with impunity and continue to stay in power. Plahotniuc should not have a reason to oppose a semi-parliamentary/presidential system, afterall Moldova hardly ever stopped being one, besides Plahotniuc already sees himself president – so why not? Dodon certainly would not mind. As for the pro-EU opposition, well, if they could not agree on a single candidate before, this would only complicate things even further. Ultimately, it is all about rising to the occasion!

PPS: The Constitution needs to provide clarity, stability and predictability, which it currently does not. The provision about national referenda creates one of the most striking inconsistencies:

141, 1 (a) a number of at least 200,000 voting citizens of the Republic of Moldova. Citizens initiating the revision of the Constitution must cover at least a half of the territorial-administrative units of the second level, and in each of these units must be registered at least 20000 signatures in support of the said initiative; 

It was written when there were 9 districts, while there are 38 now. The opposition would have been well advised to forcefully demand that this article be amended or interpreted. Instead, Nastase and his team gathered 400,000 signatures according to their reading of the law, hoping that the ruling establishment would meet them halfway. Needless to say it was wishful thinking. Advocating for highly technical Constitutional amendments is a tedious job and certainly not as flashy as simply demanding for the ruling establishment to step aside. Bus as no such thing has been achieved, protesters would have been well advised to be more thoughtful and less emotional about their political strategies. A good place to start is the  upcoming Constitutional amendment process accounting for the new way of electing the Prosecutor General. This is a good opportunity to also review presidential powers, among other things.