Moldovan President Seeks Regime Change Via Referendum

After only two months in office, Moldova’s President Igor Dodon announced plans for amending the constitution. His proposed changes, presented on February 28, would give the head of state the power to dissolve parliament on five new grounds, in addition to the existing two (President.md, February 28). If successful, the move would transform Moldova from a parliamentary into a semi-presidential republic. Dodon is becoming increasingly frustrated with his largely ceremonial powers and sees himself as a second Putin, citing polls in which the Russian president is consistently the most trusted figure in Moldova (Independent.md, February 17). Dodon gave the parliament a month to initiate the process; otherwise, he promised to start collecting signatures in support of a popular referendum starting on March 24. Dodon’s former party colleagues from the Socialist faction in the legislature have 24 signatures in support of the initiative, falling 10 signatures short of the required 34. As the parliamentary process will most likely go nowhere, Dodon is expected to appeal to his support base. Even so, the chances for a referendum are low, as long as Vlad Plahotniuc, the leader of the ruling Democratic Party, maintains his control over the Constitutional Court and Central Election Commission—both of those bodies would need to sign off on the process. Therefore, Dodon can hardly employ the referendum process to his advantage, unless Plahotniuc is on board. The Democratic Party head’s support is likely when it comes to Dodon’s second referendum idea—regarding the Transnistria settlement. But the motivation behind Plahotniuc’s potential backing in that instance is not straightforward.

On March 1, on the eve of the 25th anniversary of the start of the Transnistrian conflict, Dodon proposed a public platform for national reconciliation (President.md, March 1). Dodon has earlier called for a referendum on a settlement of Transnistria, which was immediately rejected by the separatist leader, Vadim Krasnoselsky (Moldova.org, January 30). Nevertheless, subsequent messages from both Tiraspol and Moscow indicate a willingness to consider the option now (Izvestia, February 22). It is not clear what the referendum proposal could look like, but Dodon repeatedly spoke in favor of federalization during the campaign. That is also the option most preferred by the Kremlin, as it would presumably ensure Moldova’s U-turn away from European integration once 250,000 Transnistrian voters join the already strong pro-Russia forces in Moldova proper. Clearly, Plahotniuc is not interested in this scenario, but he stands to benefit if federalization becomes perceived as a real threat and begins to dominate the public agenda. It is a win-win for both Plahotniuc and Dodon, as long as the latter pushes for a federal (pro-Russia) solution and the former positions his Democratic Party as the sole defender of Moldova’s European integration. The prospects for settling the Transnistrian conflict on terms similar to the 2003 Kozak Memorandum, which are unacceptable to Moldova’s center-right opposition, could serve as a perfect smokescreen for Plahotniuc to divert public attention while he pushes through electoral system reform that would allow him to stay in power after the 2018 parliamentary elections.

dodon_plahotniuc_2012

This power play is consistent with the overall picture currently presented to the Moldovan public by the pro-Plahotniuc and pro-Dodon media. The political theater, in which Dodon and Plahotniuc are the two main rivals, is capturing the national public discourse while sidelining the rest of the political actors. A case in point has been the recall of the Moldovan ambassador from Moscow. On March 1, the Ministry of Foreign Affairs and European Integration surprised everyone, including its Russian colleagues (TASS, March 1), by suddenly recalling Ambassador Dumitru Braghis, who is also a former prime minister. He was only appointed ambassador to Moscow in November 2015 and has been regarded as a highly authoritative figure (Newsmaker.md, March 1). The recall is presented as part of an ongoing struggle between the government and the president over ambassadorial portfolios (Publika.md, February 24). But in fact, a closer analysis points to a farce.

The true motivations behind the recall of Braghis from Moscow reflect under-the-table political dealings. President Dodon announced the following day that his foreign policy adviser and former top envoy to Moscow, Andrei Neguta, will replace Braghis. Thus, the recall was evidently hardly a surprise for the president, particularly when noting that then-ambassador Braghis was not even allowed to participate in Dodon’s high-level meetings during the president’s visit to Moscow in January (Newsmaker.md, March 2). As part of an apparent deal, Dodon did not employ his connections in Moscow to oppose the appointment, on February 9, of a Plahotniuc protégée to the helm of Moldovagaz Company, owned by Gazprom. This sort of implicit cooperation between the two major political forces pretending to be in opposition to each other is both a blessing and a curse to the remaining center-right opposition parties. Such backroom dealings could serve as a useful rallying cry to energize their electorate. But despite having the support of about a third of society (Ipp.md, October 20, 2016), these parties struggle to present the public with a meaningful alternative, given the large asymmetry in administrative, financial and media resources between Plahotniuc-Dodon on the one side, and the rest of the opposition, on the other.

Dodon’s referenda plans are a mechanism of agenda control but are beset by major risks; and they have potentially serious implications. Plahotniuc can use both of Dodon’s referenda plans to his own advantage. Under the meticulously constructed threat of regime change by Dodon, it is Plahotniuc who is likely to further cement his grip on power by introducing a majoritarian or a mixed electoral system. Ironically, Dodon is about to repeat the folly of Moldova’s second president Petru Lucinschi, who also sought to increase his powers by amending the constitution in 2000. Yet, Lucinschi ended up losing the battle with the parliament and, inadvertently, opened the way for Vladimir Voronin and the Communist Party, which dominated Moldovan politics in the subsequent decade. Now, President Dodon runs the risk of doing the same favor for Vladimir Plahotniuc.

Note: The article was written for the Jamestown Foundation and can be accessed here.

Cui Servește Lansarea Unui Nou Partid Unionist?

Din cele 31 de partide active din Republica Moldova, patru se declara unioniste (Partidul Liberal, Partidul Liberal Reformator, Partidul Național Liberal și Partidul Dreapta), ce reprezintă cca 13%. Printr-o coincidentă, media scorului electoral al Partidului Liberal la ultimile patru scrutine parlamentare a constituit cca 12%, iar celelalte partide au acumulat împreună în medie 1%. Însa, nu putem afirma că numărul suținătorilor cauzei unioniste este de doar 13%. Deoarece mai sunt încă cel puțin alte șase partide în care există, într-o măsura mai mare sau mai mică, un curent unionist (Partidul Acțiune și Solidaritate, Partidul Platfroma Demnitate și Adevar, Partidul Liberal Democrat, Partidul Popular European, Partidul Acţiunea Democratică, Partidul Mişcarea Populară Antimafie). Pâna și Partidul Democrat are  personalități care împărtășesc viziuni unioniste (Monica Babuc). Astfel, nu putem cunoaște numărul exact al adepților acestui curent politic, dar conform sondajelor, aproape 20% ar vota în favoarea unirii cu România într-un eventual referendum.  Cert este că unionismul reprezintă un fenomen politic pe cât de complex pe atât de definitoriu pentru sistemul politic din Republica Moldova.

Totuși, în contextul celor expuse anterior, care ar fi rostul unui nou partid unionist? Ei bine, răspunsul îl vedem clar și răspicat  în sondaje. Partidul Liberal, în pofida aflării la guvernare, atât la nivel central cât și la nivel local (în Chișinău), sau probabil datorită acestui fapt, a căzut sub 2% în preferințele alegătorilor, mult sub pragul electoral de 6%. Niciunul din celelalte trei partide unioniste nu pare să aibă vreo șansă de a înclocui PL-ul. Apoi, după tradiția politică din spațiul Pruto-Nistrean, partidele se reincarnează cam o dată la zece ani. Stânga politică, după ce a fost dominată mai bine de un deceniu de Comuniști, a trecut printr-o metamorfoză care a transferat electoratul lor la Socialiști. Partidele de centru dreapta PAS și PPDA preiau bazinul electoral al PLDM-ului și al PL-ului. Sondajele demonstrează că susținătorii PL-ului au drept a doua opțiuniunea de vot Partidul Acțiune și Solidaritate, urmat de PD și PPDA. Totuși, de ce ar trebui adepții cauzei uninirii să susțină partide care nu se definesc drept 100% unioniste? Răspunsul devine evident dacă analizăm la rece parcursul istoric al partidelor unioniste de la 1990 încoace.

Frontul Popular a pierdut ocazia istorică de a înfăptui unirea, fiind ulterior măcinat de lupte politice interne. Partidul Popular Creștin Democrat, în mod surprinzător, a devenit peste noapte un vasal al inamicului său politic – PCRM. Astăzi, Partidul Liberal continuă să fie un satelit fidel al Partidului Democrat, lucru ce a contribuit, exact ca și în cazul predecesorului său PPCD, la pierderea credibilității și scăderea drastică a raiting-ului electoral. Însă, spre deosebire de cazul PPCD, electoratul căruia a fost preluat de PL, care se afla atunci într-o opoziție intransigentă față de PCRM; acum dimpotrivă se  încearcă transferarea electoratului PL către un partid nou, însă la fel de loial liderului PD Vlad Plahotniuc. Decizia lansării unui proiect politic nou vine în urma încercărilor eșuate ale lui Anatol Șalaru de a prelua conducerea PL-ului.  Substituirea lui Ghimpu cu Șalaru ar fi implicat costuri minime, dar anterior Mihai Ghimpu nu s-a înduplecat să ofere poziția de lider al partidului nici propriului nepot Dorin Chirtoacă, perpetuând astfel tradiția politică moldovenească – „Eu te-am creat, eu te distrug”.

Șalaru mizează pe notorietatea sa în rândul alegătorilor unioniști, însă asocierea sa cu Partidul Democrat ar putea să-l coste scump. PL-ul a intrat demult în vasalitatea Democratilor fără careva reticențe din partea lui Șalaru. Mai mult decât atât, experiența lui Șalaru din executiv în calitate de Ministru al Transporturilor și apoi al Apărării nu este nici pe departe una exemplară, iar scandalurile legate de Calea Ferată, Air Moldova, vânzări și achiziții în armata națională s-au ținut lanț. Șalaru s-a remarcat printr-o retorică pro-occidentală, cu toate acestea deschiderea biroului de legatura al NATO la Chișinău a fost tergiversat mai bine de doi ani. Evident, Șalaru nu a avut suficientă influență pentru a accelera procesul, căci acordul pentru deschiderea biroului NATO trebuia semant de Premierul Pavel Filip. La fel s-a întâmplat și în cazul deciziei Curții Constuționale privind recunoașterea limbii Române drept limbă de stat. Sesizarea depusă de Ana Guțu, căreia i s-au alăturat peste jumătate de an foștii colegi din Partidu Liberal, nu ar fi avut sorți de izbândă fără acordul tacit al Democraților, având în vedere influența lui Plahotniuc asupra Curții Constituționale conduse de Alexandru Tanase. Acesta din urmă fiind un alt potențial candidat la conducerea unui nou partid de drepta, fiind, probabil, asul din mânecă al lui Plahotniuc în cazul în care Șalaru eșuează. După demiterea sa din postul de ministru al apărării, Șalaru a comparat cuplul Roşca-Voronin cu noul cuplu politic Ghimpu-Dodon, însă demiterea sa, mediatizată pe larg de posturile lui Plahotniuc, nu putea avea loc fără acordul liderului PD. Demiterea lui Șalaru poate fi interpretată atât ca un prim pas în strategia de constituire a noului partid, dar în același timp și ca o favorare a lui Plahotniuc față de președintele nou ales Igor Dodon și pietenii săi din Rusia.

salaru

Deci, istoria politică recentă a Republicii Moldova demostrează că un partid care se declară unionist nu poate obține mai mult de 10-12% din voturi, fiind sortit să devină, mai devreme sau mai târziu, un satelit al unui partid mai puternic, adesea cu viziuni diametral opuse. Politicienii care se declară unioniști devin inevitabil pioni ai unor interese obscure, iar cauza națională devine un văl pentru a ascunde fariseismul lor. Prin urmare, facând un calcul rațional, un alegător care simte și trăiește româneste ar beneficia mai mult dacă ar susține un partid cu șanse reale de a influența decisiv viitorul politic al țării. Unionismul, fără a fi un element definitoriu, dar constituind o aripă ideologică importantă, ar putea influenta decisiv poziția unui asemenea partidului și, prin urmare, viitorul țării. Nu putem afirma același lucru despre un partid plafonat la 12%.

Experiența ultimilor 25 de ani ne demonstrează că un nou partid uninonist nu va contribui la propășirea idealurilor naționale, ci, mai devreme sau mai târziu, își va discredita cauza prin matrapazlâcuri și trădări. Mai mult decât atât, va întări pozițiile partidelor de stânga pro-ruse prin diminuarea coeziunii partidelor de dreapta. În plus, dacă pragul electoral de 6% nu va fi modificat, un nou partid unionist riscă să nu acceadă în parlament, astfel oferind, în urma redistribuirii voturilor, câteva mandate partidelor pro-ruse. Iar în cazul introducerii sistemului electoral mixt, un partid unionist ar avea cele mai mici șanse de succes în circumsciptii uninominale. Iată de ce un eventual vot al Liberalilor pentru modificării sistemului electoral ar fi nu doar un cui final în propriul sicriu politic, dar și o mare defavoare eventualului succesor.

În concluzie,  oricât de paradoxal nu ar părea, afilierea electoratului unionist la partide mai mari decât un nou partid unionist, ar contribui nu doar la sporirea coeziunii segmentului politic de dreapta, dar ar oferi și o reprezentare mai eficace a aspirațiilor pe care le nutresc de o viață cei cu inima Română. Evident, atât timp cât avem alegeri democratice, cetățenii sunt liberi să voteze partidul care consideră ei că le reprezintă cel mai bine interesele cotidiene și năzuințele de viitor. Ar fi bine însă dacă această decizie importantă ar avea la bază mai mult calcul rațional și mai puțin emoții. Căci, clivajele identitare, numite în vest `identity politics`, ne fac mai vulnerabili în fața politicienilor atât de inscusiți în arta manipulării. De aceea este de datoria noastră civică să ne întrebăm: Cui servește lansarea unui nou partid unionist?

Notă: Articolul  poate fi citit și pe Adevarul.ro.