Tag Archives: Plahotniuc

Moldova-Ukraine Energy Deal Upsets Russia by Cutting Transnistria Out

Ukraine’s DTEK Trading, owned by Rinat Akhmetov, and Moldova’s state-owned intermediary Energocom signed a one-year contract, on April 1, for the supply of electricity to Moldovan distributors. Energocom/DTEK’s only competitor was the Kuchurgan Power Station, which is located in Transnistria and belongs to the Russian state-owned electricity giant Inter RAO. According to Moldova’s Ministry of Economy, the winning bid offered to sell power at $50.20 per megawatt/hour (MWh), compared to Kuchurgan’s offer of $54.40 per MWh (MEC.gov.md, April 1). However, questions remain as to why DTEK had to go through the Moldovan intermediary and did not submit a bid directly. Moreover, there are concerns about DTEK’s capacity to cover Moldova’s energy needs in full (Exprt-Grup.org, March 31). The arrest of the deputy minister of economy in charge of the energy portfolio on the day of the auction deadline added further intrigue, despite, so far, corruption charges not being connected to the bidding process. Speculation mounted as the auction deadline was extended repeatedly without a clear justification. Nonetheless, the fact that Moldova switched from the Russian supplier in Transnistria to a Ukrainian company is significant in ways that go far beyond market economics.

The decision took many by surprise, as the key figure in Moldovan politics—the head of the ruling Democratic Party, oligarch Vlad Plahotniuc—had a vested interest in maintaining the old contract despite accusations that importing energy from Transnistria not only legitimates, but also, in effect, sponsors separatism. Moldovan independent experts as well as politicians accused Plahotniuc of benefiting from the shell-company that had served as a middleman between Moldova and Kuchurgan Power Station since January 2015 (Adevarul.ro, April 1). The Tiraspol-based offshore-owned intermediary Energokapital (second-largest taxpayer in Transnistria) is considered the brainchild of Transnistria’s former leader Yevghenii Shevchyk and Moldovan leaders Vlad Filat and Plahotniuc (Ecfr.eu, July 7, 2016; Jurnal.md, July 24, 2016). Maintaining the existing deal was Plahotniuc’s preferred option following Filat’s arrest; but the status quo did not sit well with either Ukraine or Moldova’s Western partners.

Having lost control over its large coal mines in the east (see EDM, February 28, March 29), Ukraine is eager to compensate as much as it can by exporting power generated by its nuclear power stations. DTEK Trading bought the export rights from Energoatom—a Ukrainian state enterprise that operates the country’s four nuclear power stations. Coincidentally or not, the day before the deadline of Moldova’s energy import auction, the Washington Times featured a piece titled “Ukrainian Corruption Casts Nuclear Pall Over Europe,” stoking fears about Ukraine’s alleged inability to ensure the safe operation of its nuclear facilities (Washington Times, March 30). The article leans in favor of Russia. Of course, Ukraine had long sought to replace Russia on the Moldovan energy market, but to date, Chisinau had only used this as leverage with Moscow and Tiraspol. Moreover, the lucrative kickbacks from Energokapital (about $19 million a year) were likely difficult to pass up (Jurnal.md, July 24, 2016). Yet, several factors had been making it increasingly difficult for the Moldovan government to continue with business as usual. For one, Transnistria does not pay Russia back for the Russian natural gas it consumes to produce electricity, passing the debt onto Moldova. Second, the Russian aggression in Ukraine had alarmed the small country with a separatist region. And, last but certainly not least, the election of a pro-Russian president has compelled Moldova’s government to forgo “business as usual” in order to mollify pro-Western Moldovans and the country’s development partners.

It remains unclear why Kuchurgan decided to submit a price higher than the $49 per MWh they had been charging last year. Given that the intermediary Energokapital was no longer in the picture, the price should have been lower still. Yet, the bigger question now is what Transnistria does with its energy surplus. In 2005–2009, when Moldova had a contract with Ukraine and not Inter RAO, Transnistria was able to sell part of the electricity generated by the Kuchurgan Power Station to Romania. Currently, Romania is unlikely to help Tiraspol out and neither is Ukraine. Losing such a significant revenue stream puts incredible pressure on an already austere Transnistrian budget. Spending cuts in Russia will also make it difficult for Moscow to pick up the tab (see EDM, June 29, 2015). Therefore, Moldova’s decision has even larger geopolitical implications.

Due to increased domestic contestation by the opposition, Plahotniuc has been trying desperately to boost his legitimacy by proving himself to the West, yet without antagonizing Russia directly. The Moldovan leadership has gone to great lengths to avoid linking the Russian government to the actions of its intelligence services. This is despite accusations of Russian special services harassing Moldovan officials traveling to Russia, their sabotage of a Moldovan law enforcement investigations into a major transnational money laundering scheme, and the recruitment of a former Moldovan Democratic Party legislator as a spy for Moscow (Adevarul.ro, March 9). But following the election of a pro-Russian president in Moldova, Moscow is now focused on ensuring that pro-Russian forces secure a majority in Moldova’s next parliamentary elections, scheduled for 2018. Consequently, Russia has diminished its space for maneuver. It cannot retaliate against Moldova without undermining the chances of the pro-Russian parties in the next election. Vladimir Putin recently made President Igor Dodon several token concessions regarding Moldovan exports and labor migrants. Dodon is also creating expectations about progress in the Transnistrian conflict settlement (see EDM, January 26). If the Kremlin were to retaliate on any of these fronts, it would undermine its own political projects in Moldova.

The politically agile Plahotniuc may have hoped to persuade the European Union that cutting Transnistria out of the energy deal would be detrimental to the conflict settlement process, but Plahotniuc has lost the battle, even while saving face for now. Clearly, the deal is a major win for Ukraine. Apart from the much-needed cash inflow and a snub at Russia, Ukraine is also hoping to access the EU energy market via Moldova. The new contract may ultimately prove to be a big win for Moldova if DTEK is able to ensure supply and price stability, since Plahotniuc is likely to use any hitches as a pretext to go back to his preferred option. In light of the difficult economic conditions in Transnistria and Russia’s increasingly limited leverage over Moldova, there is some hope that pressure for a positive development in the conflict settlement may emerge at the grassroots level to the point when it can no longer be ignored or stifled by the authorities.


Note: The article was written for the Jamestown Foundation and can be accessed here.

Cui Servește Lansarea Unui Nou Partid Unionist?

Din cele 31 de partide active din Republica Moldova, patru se declara unioniste (Partidul Liberal, Partidul Liberal Reformator, Partidul Național Liberal și Partidul Dreapta), ce reprezintă cca 13%. Printr-o coincidentă, media scorului electoral al Partidului Liberal la ultimile patru scrutine parlamentare a constituit cca 12%, iar celelalte partide au acumulat împreună în medie 1%. Însa, nu putem afirma că numărul suținătorilor cauzei unioniste este de doar 13%. Deoarece mai sunt încă cel puțin alte șase partide în care există, într-o măsura mai mare sau mai mică, un curent unionist (Partidul Acțiune și Solidaritate, Partidul Platfroma Demnitate și Adevar, Partidul Liberal Democrat, Partidul Popular European, Partidul Acţiunea Democratică, Partidul Mişcarea Populară Antimafie). Pâna și Partidul Democrat are  personalități care împărtășesc viziuni unioniste (Monica Babuc). Astfel, nu putem cunoaște numărul exact al adepților acestui curent politic, dar conform sondajelor, aproape 20% ar vota în favoarea unirii cu România într-un eventual referendum.  Cert este că unionismul reprezintă un fenomen politic pe cât de complex pe atât de definitoriu pentru sistemul politic din Republica Moldova.

Totuși, în contextul celor expuse anterior, care ar fi rostul unui nou partid unionist? Ei bine, răspunsul îl vedem clar și răspicat  în sondaje. Partidul Liberal, în pofida aflării la guvernare, atât la nivel central cât și la nivel local (în Chișinău), sau probabil datorită acestui fapt, a căzut sub 2% în preferințele alegătorilor, mult sub pragul electoral de 6%. Niciunul din celelalte trei partide unioniste nu pare să aibă vreo șansă de a înclocui PL-ul. Apoi, după tradiția politică din spațiul Pruto-Nistrean, partidele se reincarnează cam o dată la zece ani. Stânga politică, după ce a fost dominată mai bine de un deceniu de Comuniști, a trecut printr-o metamorfoză care a transferat electoratul lor la Socialiști. Partidele de centru dreapta PAS și PPDA preiau bazinul electoral al PLDM-ului și al PL-ului. Sondajele demonstrează că susținătorii PL-ului au drept a doua opțiuniunea de vot Partidul Acțiune și Solidaritate, urmat de PD și PPDA. Totuși, de ce ar trebui adepții cauzei uninirii să susțină partide care nu se definesc drept 100% unioniste? Răspunsul devine evident dacă analizăm la rece parcursul istoric al partidelor unioniste de la 1990 încoace.

Frontul Popular a pierdut ocazia istorică de a înfăptui unirea, fiind ulterior măcinat de lupte politice interne. Partidul Popular Creștin Democrat, în mod surprinzător, a devenit peste noapte un vasal al inamicului său politic – PCRM. Astăzi, Partidul Liberal continuă să fie un satelit fidel al Partidului Democrat, lucru ce a contribuit, exact ca și în cazul predecesorului său PPCD, la pierderea credibilității și scăderea drastică a raiting-ului electoral. Însă, spre deosebire de cazul PPCD, electoratul căruia a fost preluat de PL, care se afla atunci într-o opoziție intransigentă față de PCRM; acum dimpotrivă se  încearcă transferarea electoratului PL către un partid nou, însă la fel de loial liderului PD Vlad Plahotniuc. Decizia lansării unui proiect politic nou vine în urma încercărilor eșuate ale lui Anatol Șalaru de a prelua conducerea PL-ului.  Substituirea lui Ghimpu cu Șalaru ar fi implicat costuri minime, dar anterior Mihai Ghimpu nu s-a înduplecat să ofere poziția de lider al partidului nici propriului nepot Dorin Chirtoacă, perpetuând astfel tradiția politică moldovenească – „Eu te-am creat, eu te distrug”.

Șalaru mizează pe notorietatea sa în rândul alegătorilor unioniști, însă asocierea sa cu Partidul Democrat ar putea să-l coste scump. PL-ul a intrat demult în vasalitatea Democratilor fără careva reticențe din partea lui Șalaru. Mai mult decât atât, experiența lui Șalaru din executiv în calitate de Ministru al Transporturilor și apoi al Apărării nu este nici pe departe una exemplară, iar scandalurile legate de Calea Ferată, Air Moldova, vânzări și achiziții în armata națională s-au ținut lanț. Șalaru s-a remarcat printr-o retorică pro-occidentală, cu toate acestea deschiderea biroului de legatura al NATO la Chișinău a fost tergiversat mai bine de doi ani. Evident, Șalaru nu a avut suficientă influență pentru a accelera procesul, căci acordul pentru deschiderea biroului NATO trebuia semant de Premierul Pavel Filip. La fel s-a întâmplat și în cazul deciziei Curții Constuționale privind recunoașterea limbii Române drept limbă de stat. Sesizarea depusă de Ana Guțu, căreia i s-au alăturat peste jumătate de an foștii colegi din Partidu Liberal, nu ar fi avut sorți de izbândă fără acordul tacit al Democraților, având în vedere influența lui Plahotniuc asupra Curții Constituționale conduse de Alexandru Tanase. Acesta din urmă fiind un alt potențial candidat la conducerea unui nou partid de drepta, fiind, probabil, asul din mânecă al lui Plahotniuc în cazul în care Șalaru eșuează. După demiterea sa din postul de ministru al apărării, Șalaru a comparat cuplul Roşca-Voronin cu noul cuplu politic Ghimpu-Dodon, însă demiterea sa, mediatizată pe larg de posturile lui Plahotniuc, nu putea avea loc fără acordul liderului PD. Demiterea lui Șalaru poate fi interpretată atât ca un prim pas în strategia de constituire a noului partid, dar în același timp și ca o favorare a lui Plahotniuc față de președintele nou ales Igor Dodon și pietenii săi din Rusia.


Deci, istoria politică recentă a Republicii Moldova demostrează că un partid care se declară unionist nu poate obține mai mult de 10-12% din voturi, fiind sortit să devină, mai devreme sau mai târziu, un satelit al unui partid mai puternic, adesea cu viziuni diametral opuse. Politicienii care se declară unioniști devin inevitabil pioni ai unor interese obscure, iar cauza națională devine un văl pentru a ascunde fariseismul lor. Prin urmare, facând un calcul rațional, un alegător care simte și trăiește româneste ar beneficia mai mult dacă ar susține un partid cu șanse reale de a influența decisiv viitorul politic al țării. Unionismul, fără a fi un element definitoriu, dar constituind o aripă ideologică importantă, ar putea influenta decisiv poziția unui asemenea partidului și, prin urmare, viitorul țării. Nu putem afirma același lucru despre un partid plafonat la 12%.

Experiența ultimilor 25 de ani ne demonstrează că un nou partid uninonist nu va contribui la propășirea idealurilor naționale, ci, mai devreme sau mai târziu, își va discredita cauza prin matrapazlâcuri și trădări. Mai mult decât atât, va întări pozițiile partidelor de stânga pro-ruse prin diminuarea coeziunii partidelor de dreapta. În plus, dacă pragul electoral de 6% nu va fi modificat, un nou partid unionist riscă să nu acceadă în parlament, astfel oferind, în urma redistribuirii voturilor, câteva mandate partidelor pro-ruse. Iar în cazul introducerii sistemului electoral mixt, un partid unionist ar avea cele mai mici șanse de succes în circumsciptii uninominale. Iată de ce un eventual vot al Liberalilor pentru modificării sistemului electoral ar fi nu doar un cui final în propriul sicriu politic, dar și o mare defavoare eventualului succesor.

În concluzie,  oricât de paradoxal nu ar părea, afilierea electoratului unionist la partide mai mari decât un nou partid unionist, ar contribui nu doar la sporirea coeziunii segmentului politic de dreapta, dar ar oferi și o reprezentare mai eficace a aspirațiilor pe care le nutresc de o viață cei cu inima Română. Evident, atât timp cât avem alegeri democratice, cetățenii sunt liberi să voteze partidul care consideră ei că le reprezintă cel mai bine interesele cotidiene și năzuințele de viitor. Ar fi bine însă dacă această decizie importantă ar avea la bază mai mult calcul rațional și mai puțin emoții. Căci, clivajele identitare, numite în vest `identity politics`, ne fac mai vulnerabili în fața politicienilor atât de inscusiți în arta manipulării. De aceea este de datoria noastră civică să ne întrebăm: Cui servește lansarea unui nou partid unionist?

Notă: Articolul  poate fi citit și pe Adevarul.ro.