Tag Archives: Plahotniuc

Cui Servește Lansarea Unui Nou Partid Unionist?

Din cele 31 de partide active din Republica Moldova, patru se declara unioniste (Partidul Liberal, Partidul Liberal Reformator, Partidul Național Liberal și Partidul Dreapta), ce reprezintă cca 13%. Printr-o coincidentă, media scorului electoral al Partidului Liberal la ultimile patru scrutine parlamentare a constituit cca 12%, iar celelalte partide au acumulat împreună în medie 1%. Însa, nu putem afirma că numărul suținătorilor cauzei unioniste este de doar 13%. Deoarece mai sunt încă cel puțin alte șase partide în care există, într-o măsura mai mare sau mai mică, un curent unionist (Partidul Acțiune și Solidaritate, Partidul Platfroma Demnitate și Adevar, Partidul Liberal Democrat, Partidul Popular European, Partidul Acţiunea Democratică, Partidul Mişcarea Populară Antimafie). Pâna și Partidul Democrat are  personalități care împărtășesc viziuni unioniste (Monica Babuc). Astfel, nu putem cunoaște numărul exact al adepților acestui curent politic, dar conform sondajelor, aproape 20% ar vota în favoarea unirii cu România într-un eventual referendum.  Cert este că unionismul reprezintă un fenomen politic pe cât de complex pe atât de definitoriu pentru sistemul politic din Republica Moldova.

Totuși, în contextul celor expuse anterior, care ar fi rostul unui nou partid unionist? Ei bine, răspunsul îl vedem clar și răspicat  în sondaje. Partidul Liberal, în pofida aflării la guvernare, atât la nivel central cât și la nivel local (în Chișinău), sau probabil datorită acestui fapt, a căzut sub 2% în preferințele alegătorilor, mult sub pragul electoral de 6%. Niciunul din celelalte trei partide unioniste nu pare să aibă vreo șansă de a înclocui PL-ul. Apoi, după tradiția politică din spațiul Pruto-Nistrean, partidele se reincarnează cam o dată la zece ani. Stânga politică, după ce a fost dominată mai bine de un deceniu de Comuniști, a trecut printr-o metamorfoză care a transferat electoratul lor la Socialiști. Partidele de centru dreapta PAS și PPDA preiau bazinul electoral al PLDM-ului și al PL-ului. Sondajele demonstrează că susținătorii PL-ului au drept a doua opțiuniunea de vot Partidul Acțiune și Solidaritate, urmat de PD și PPDA. Totuși, de ce ar trebui adepții cauzei uninirii să susțină partide care nu se definesc drept 100% unioniste? Răspunsul devine evident dacă analizăm la rece parcursul istoric al partidelor unioniste de la 1990 încoace.

Frontul Popular a pierdut ocazia istorică de a înfăptui unirea, fiind ulterior măcinat de lupte politice interne. Partidul Popular Creștin Democrat, în mod surprinzător, a devenit peste noapte un vasal al inamicului său politic – PCRM. Astăzi, Partidul Liberal continuă să fie un satelit fidel al Partidului Democrat, lucru ce a contribuit, exact ca și în cazul predecesorului său PPCD, la pierderea credibilității și scăderea drastică a raiting-ului electoral. Însă, spre deosebire de cazul PPCD, electoratul căruia a fost preluat de PL, care se afla atunci într-o opoziție intransigentă față de PCRM; acum dimpotrivă se  încearcă transferarea electoratului PL către un partid nou, însă la fel de loial liderului PD Vlad Plahotniuc. Decizia lansării unui proiect politic nou vine în urma încercărilor eșuate ale lui Anatol Șalaru de a prelua conducerea PL-ului.  Substituirea lui Ghimpu cu Șalaru ar fi implicat costuri minime, dar anterior Mihai Ghimpu nu s-a înduplecat să ofere poziția de lider al partidului nici propriului nepot Dorin Chirtoacă, perpetuând astfel tradiția politică moldovenească – „Eu te-am creat, eu te distrug”.

Șalaru mizează pe notorietatea sa în rândul alegătorilor unioniști, însă asocierea sa cu Partidul Democrat ar putea să-l coste scump. PL-ul a intrat demult în vasalitatea Democratilor fără careva reticențe din partea lui Șalaru. Mai mult decât atât, experiența lui Șalaru din executiv în calitate de Ministru al Transporturilor și apoi al Apărării nu este nici pe departe una exemplară, iar scandalurile legate de Calea Ferată, Air Moldova, vânzări și achiziții în armata națională s-au ținut lanț. Șalaru s-a remarcat printr-o retorică pro-occidentală, cu toate acestea deschiderea biroului de legatura al NATO la Chișinău a fost tergiversat mai bine de doi ani. Evident, Șalaru nu a avut suficientă influență pentru a accelera procesul, căci acordul pentru deschiderea biroului NATO trebuia semant de Premierul Pavel Filip. La fel s-a întâmplat și în cazul deciziei Curții Constuționale privind recunoașterea limbii Române drept limbă de stat. Sesizarea depusă de Ana Guțu, căreia i s-au alăturat peste jumătate de an foștii colegi din Partidu Liberal, nu ar fi avut sorți de izbândă fără acordul tacit al Democraților, având în vedere influența lui Plahotniuc asupra Curții Constituționale conduse de Alexandru Tanase. Acesta din urmă fiind un alt potențial candidat la conducerea unui nou partid de drepta, fiind, probabil, asul din mânecă al lui Plahotniuc în cazul în care Șalaru eșuează. După demiterea sa din postul de ministru al apărării, Șalaru a comparat cuplul Roşca-Voronin cu noul cuplu politic Ghimpu-Dodon, însă demiterea sa, mediatizată pe larg de posturile lui Plahotniuc, nu putea avea loc fără acordul liderului PD. Demiterea lui Șalaru poate fi interpretată atât ca un prim pas în strategia de constituire a noului partid, dar în același timp și ca o favorare a lui Plahotniuc față de președintele nou ales Igor Dodon și pietenii săi din Rusia.

salaru

Deci, istoria politică recentă a Republicii Moldova demostrează că un partid care se declară unionist nu poate obține mai mult de 10-12% din voturi, fiind sortit să devină, mai devreme sau mai târziu, un satelit al unui partid mai puternic, adesea cu viziuni diametral opuse. Politicienii care se declară unioniști devin inevitabil pioni ai unor interese obscure, iar cauza națională devine un văl pentru a ascunde fariseismul lor. Prin urmare, facând un calcul rațional, un alegător care simte și trăiește româneste ar beneficia mai mult dacă ar susține un partid cu șanse reale de a influența decisiv viitorul politic al țării. Unionismul, fără a fi un element definitoriu, dar constituind o aripă ideologică importantă, ar putea influenta decisiv poziția unui asemenea partidului și, prin urmare, viitorul țării. Nu putem afirma același lucru despre un partid plafonat la 12%.

Experiența ultimilor 25 de ani ne demonstrează că un nou partid uninonist nu va contribui la propășirea idealurilor naționale, ci, mai devreme sau mai târziu, își va discredita cauza prin matrapazlâcuri și trădări. Mai mult decât atât, va întări pozițiile partidelor de stânga pro-ruse prin diminuarea coeziunii partidelor de dreapta. În plus, dacă pragul electoral de 6% nu va fi modificat, un nou partid unionist riscă să nu acceadă în parlament, astfel oferind, în urma redistribuirii voturilor, câteva mandate partidelor pro-ruse. Iar în cazul introducerii sistemului electoral mixt, un partid unionist ar avea cele mai mici șanse de succes în circumsciptii uninominale. Iată de ce un eventual vot al Liberalilor pentru modificării sistemului electoral ar fi nu doar un cui final în propriul sicriu politic, dar și o mare defavoare eventualului succesor.

În concluzie,  oricât de paradoxal nu ar părea, afilierea electoratului unionist la partide mai mari decât un nou partid unionist, ar contribui nu doar la sporirea coeziunii segmentului politic de dreapta, dar ar oferi și o reprezentare mai eficace a aspirațiilor pe care le nutresc de o viață cei cu inima Română. Evident, atât timp cât avem alegeri democratice, cetățenii sunt liberi să voteze partidul care consideră ei că le reprezintă cel mai bine interesele cotidiene și năzuințele de viitor. Ar fi bine însă dacă această decizie importantă ar avea la bază mai mult calcul rațional și mai puțin emoții. Căci, clivajele identitare, numite în vest `identity politics`, ne fac mai vulnerabili în fața politicienilor atât de inscusiți în arta manipulării. De aceea este de datoria noastră civică să ne întrebăm: Cui servește lansarea unui nou partid unionist?

Notă: Articolul  poate fi citit și pe Adevarul.ro.

 

Moldovan-Romanian Relations Under a Dodon Presidency: Off to a Rocky Start

After giving his first major post-election interview to Zvezda, a television channel owned by the Russian Ministry of Defense (Tvzvezda.ru, November 17), a week later, Moldovan President-elect Igor Dodon offered his first extensive interview to the western media—Romania’s National Public Broadcaster (Tvr.ro, November 24). The two interviews could not be more different in both tone and content. Dodon’s message for the Russian audience is loud and clear: he is committed to turning Moldova toward Russia and its Eurasian Economic Union and away from Euro-Atlantic integration (1tv.ru, November 14). His positions, however, become much more nuanced when addressing the Romanian media. He takes a more moderate geopolitical stance by promising to maintain good relations with the European Union. Nonetheless, the newly elected president, who is yet to be validated by the Constitutional Court, has antagonized much of the Romanian political establishment with his claims that Romania should ratify the Border Treaty with Moldova, stop promoting the idea of a union between Moldova and Romania, and accept the fact that Romanians and Moldovans have a separate history and identity (Tvr.ro, November 24). This, along with Dodon’s rapprochement with Russia as well as plans for a federal state solution to the Transnsitrian conflict, will test the limits of the strategic partnership between Moldova and Romania.

The Romanian political leadership has consistently rejected Moldova’s insistence on signing the Border Treaty. Former Romanian president Traian Basescu, who became a Moldovan citizen just ten days before this year’s presidential run-offs in Moldova (Mediafax.ro, November 3), reacted promptly to Dodon’s remarks. He admitted that, despite international pressure, including from German Chancellor Angela Merkel, he had refused to submit the draft border treaty to the Romanian parliament for ratification (Evz.ro, November 27). Yet, the treaty Basescu was actually referring to is the “Border Regime Treaty,” which was signed by the two countries in November 2010 and ratified only by Moldova, in June 2013 (Mfa.gov.md, November 8, 2013). On the other hand, the “Border Treaty” that President-elect Dodon spoke about in his interview with the Romanian media is often referred to as the “Basic Political Treaty,” and it was never signed by either country. The Border Regime Treaty is a more technical document and was driven by Moldova’s desire to receive a visa free regime with the European Union as well as Romania’s plan to join the EU Schengen Area.

The issue of the Border Treaty (Basic Political Treaty), on the other hand, is highly politicized for historical reasons: the Romanian side views it as a legitimization of the 1939 Molotov-Ribbentrop Pact, which allowed the Soviet Union to seize Bessarabia (modern-day Moldova) a year later. Pro-Russian forces in Moldova, including Dodon, see Romania’s refusal to sign such a treaty as proof of Bucharest’s hopes for the re-unification of the two countries. This treaty is also invoked as one of the premises that would facilitate the settlement of the Transnistrian conflict. Often, in public debates, the Border Regime Treaty is presented as a substitute for the more contentious Border Political Treaty. In fact, the media routinely confuses one for the other.

When asked about Igor Dodon’s Border Treaty demand and other critical remarks, Romania’s President Klaus Iohannis suggested that Moldova’s president-elect act more presidential (Mediafax.ro, November 29). And following the meeting of Romania’s Supreme Council of National Defense, Iohannis announced the creation of an inter-institutional working group, under the umbrella of the presidential office, tasked with implementing Romania’s strategic goal of integrating Moldova into the European Union (Adevarul.ro, November 29). Dodon responded by reminding Iohannis about a letter he had sent to the Romanian president earlier this year, asking him to condemn the pro-unionist rhetoric waged by some Romanian civil society groups and politicians, including Basescu (Agora.md, November 29). Dodon pledged during his election campaign to ban parties and organizations promoting the idea of union with Romania, despite lacking the constitutional powers to do so. However, the promise he could fulfill with his limited presidential powers would be to strip Basescu of his newly acquired Moldovan citizenship—though that would make Dodon look weak and petty.

Dodon cannot risk alienating Romania completely, since he is well aware that Romania is a major donor for Moldova. The 60 million euros ($63.6 million) of the 150 million euro ($159 million) loan, which Romania transferred in August, has kept Moldova afloat until the government can secure a lifeline from the International Monetary Fund (IMF). Dodon lacks certainty that Russia could afford to be equally generous toward Moldova. The best he can hope for is the Kremlin to lift the Russian trade embargo on Moldovan wine and agricultural produce imposed as a reprimand for Chisinau’s pro-EU course. In fact, the ban is likely to be lifted later this year, when Dodon is scheduled to meet with President Vladimir Putin (Newsmaker.md, November 29). Rather symbolically, Dodon promised to make his first official foreign visit to Moscow, the second one to Brussels, and the third to Bucharest (Evz.ro, November 26). This is hardly enough to alleviate Romania’s concerns, particularly as all of its neighbors but Ukraine now have pro-Russian leaderships (Adevarul.ro, November 14). Still, Bucharest remains aware of Dodon’s constitutional limitations and hopes that he can do little other than engage in grandstanding, at least until the next parliamentary elections in 2018.

Meanwhile, it is Moldova’s gray eminence, oligarch Vladimir Plahotniuc, who calls the important shots in Moldova’s domestic and foreign policy, despite having no official role in the state’s power structure. Dodon’s bellicose rhetoric will make Plahotniuc’s increasingly undemocratic regime seem like a pragmatic alternative, even if no astute observer of Moldovan affairs will be fooled by the “good cop, bad cop” routine that has been so meticulously staged by Plahotniuc and Dodon.

Note: The article was written for the Jamestown Foundation and can be accessed here.