Tag Archives: Romania Moldova Union

Cui Servește Lansarea Unui Nou Partid Unionist?

Din cele 31 de partide active din Republica Moldova, patru se declara unioniste (Partidul Liberal, Partidul Liberal Reformator, Partidul Național Liberal și Partidul Dreapta), ce reprezintă cca 13%. Printr-o coincidentă, media scorului electoral al Partidului Liberal la ultimile patru scrutine parlamentare a constituit cca 12%, iar celelalte partide au acumulat împreună în medie 1%. Însa, nu putem afirma că numărul suținătorilor cauzei unioniste este de doar 13%. Deoarece mai sunt încă cel puțin alte șase partide în care există, într-o măsura mai mare sau mai mică, un curent unionist (Partidul Acțiune și Solidaritate, Partidul Platfroma Demnitate și Adevar, Partidul Liberal Democrat, Partidul Popular European, Partidul Acţiunea Democratică, Partidul Mişcarea Populară Antimafie). Pâna și Partidul Democrat are  personalități care împărtășesc viziuni unioniste (Monica Babuc). Astfel, nu putem cunoaște numărul exact al adepților acestui curent politic, dar conform sondajelor, aproape 20% ar vota în favoarea unirii cu România într-un eventual referendum.  Cert este că unionismul reprezintă un fenomen politic pe cât de complex pe atât de definitoriu pentru sistemul politic din Republica Moldova.

Totuși, în contextul celor expuse anterior, care ar fi rostul unui nou partid unionist? Ei bine, răspunsul îl vedem clar și răspicat  în sondaje. Partidul Liberal, în pofida aflării la guvernare, atât la nivel central cât și la nivel local (în Chișinău), sau probabil datorită acestui fapt, a căzut sub 2% în preferințele alegătorilor, mult sub pragul electoral de 6%. Niciunul din celelalte trei partide unioniste nu pare să aibă vreo șansă de a înclocui PL-ul. Apoi, după tradiția politică din spațiul Pruto-Nistrean, partidele se reincarnează cam o dată la zece ani. Stânga politică, după ce a fost dominată mai bine de un deceniu de Comuniști, a trecut printr-o metamorfoză care a transferat electoratul lor la Socialiști. Partidele de centru dreapta PAS și PPDA preiau bazinul electoral al PLDM-ului și al PL-ului. Sondajele demonstrează că susținătorii PL-ului au drept a doua opțiuniunea de vot Partidul Acțiune și Solidaritate, urmat de PD și PPDA. Totuși, de ce ar trebui adepții cauzei uninirii să susțină partide care nu se definesc drept 100% unioniste? Răspunsul devine evident dacă analizăm la rece parcursul istoric al partidelor unioniste de la 1990 încoace.

Frontul Popular a pierdut ocazia istorică de a înfăptui unirea, fiind ulterior măcinat de lupte politice interne. Partidul Popular Creștin Democrat, în mod surprinzător, a devenit peste noapte un vasal al inamicului său politic – PCRM. Astăzi, Partidul Liberal continuă să fie un satelit fidel al Partidului Democrat, lucru ce a contribuit, exact ca și în cazul predecesorului său PPCD, la pierderea credibilității și scăderea drastică a raiting-ului electoral. Însă, spre deosebire de cazul PPCD, electoratul căruia a fost preluat de PL, care se afla atunci într-o opoziție intransigentă față de PCRM; acum dimpotrivă se  încearcă transferarea electoratului PL către un partid nou, însă la fel de loial liderului PD Vlad Plahotniuc. Decizia lansării unui proiect politic nou vine în urma încercărilor eșuate ale lui Anatol Șalaru de a prelua conducerea PL-ului.  Substituirea lui Ghimpu cu Șalaru ar fi implicat costuri minime, dar anterior Mihai Ghimpu nu s-a înduplecat să ofere poziția de lider al partidului nici propriului nepot Dorin Chirtoacă, perpetuând astfel tradiția politică moldovenească – „Eu te-am creat, eu te distrug”.

Șalaru mizează pe notorietatea sa în rândul alegătorilor unioniști, însă asocierea sa cu Partidul Democrat ar putea să-l coste scump. PL-ul a intrat demult în vasalitatea Democratilor fără careva reticențe din partea lui Șalaru. Mai mult decât atât, experiența lui Șalaru din executiv în calitate de Ministru al Transporturilor și apoi al Apărării nu este nici pe departe una exemplară, iar scandalurile legate de Calea Ferată, Air Moldova, vânzări și achiziții în armata națională s-au ținut lanț. Șalaru s-a remarcat printr-o retorică pro-occidentală, cu toate acestea deschiderea biroului de legatura al NATO la Chișinău a fost tergiversat mai bine de doi ani. Evident, Șalaru nu a avut suficientă influență pentru a accelera procesul, căci acordul pentru deschiderea biroului NATO trebuia semant de Premierul Pavel Filip. La fel s-a întâmplat și în cazul deciziei Curții Constuționale privind recunoașterea limbii Române drept limbă de stat. Sesizarea depusă de Ana Guțu, căreia i s-au alăturat peste jumătate de an foștii colegi din Partidu Liberal, nu ar fi avut sorți de izbândă fără acordul tacit al Democraților, având în vedere influența lui Plahotniuc asupra Curții Constituționale conduse de Alexandru Tanase. Acesta din urmă fiind un alt potențial candidat la conducerea unui nou partid de drepta, fiind, probabil, asul din mânecă al lui Plahotniuc în cazul în care Șalaru eșuează. După demiterea sa din postul de ministru al apărării, Șalaru a comparat cuplul Roşca-Voronin cu noul cuplu politic Ghimpu-Dodon, însă demiterea sa, mediatizată pe larg de posturile lui Plahotniuc, nu putea avea loc fără acordul liderului PD. Demiterea lui Șalaru poate fi interpretată atât ca un prim pas în strategia de constituire a noului partid, dar în același timp și ca o favorare a lui Plahotniuc față de președintele nou ales Igor Dodon și pietenii săi din Rusia.

salaru

Deci, istoria politică recentă a Republicii Moldova demostrează că un partid care se declară unionist nu poate obține mai mult de 10-12% din voturi, fiind sortit să devină, mai devreme sau mai târziu, un satelit al unui partid mai puternic, adesea cu viziuni diametral opuse. Politicienii care se declară unioniști devin inevitabil pioni ai unor interese obscure, iar cauza națională devine un văl pentru a ascunde fariseismul lor. Prin urmare, facând un calcul rațional, un alegător care simte și trăiește româneste ar beneficia mai mult dacă ar susține un partid cu șanse reale de a influența decisiv viitorul politic al țării. Unionismul, fără a fi un element definitoriu, dar constituind o aripă ideologică importantă, ar putea influenta decisiv poziția unui asemenea partidului și, prin urmare, viitorul țării. Nu putem afirma același lucru despre un partid plafonat la 12%.

Experiența ultimilor 25 de ani ne demonstrează că un nou partid uninonist nu va contribui la propășirea idealurilor naționale, ci, mai devreme sau mai târziu, își va discredita cauza prin matrapazlâcuri și trădări. Mai mult decât atât, va întări pozițiile partidelor de stânga pro-ruse prin diminuarea coeziunii partidelor de dreapta. În plus, dacă pragul electoral de 6% nu va fi modificat, un nou partid unionist riscă să nu acceadă în parlament, astfel oferind, în urma redistribuirii voturilor, câteva mandate partidelor pro-ruse. Iar în cazul introducerii sistemului electoral mixt, un partid unionist ar avea cele mai mici șanse de succes în circumsciptii uninominale. Iată de ce un eventual vot al Liberalilor pentru modificării sistemului electoral ar fi nu doar un cui final în propriul sicriu politic, dar și o mare defavoare eventualului succesor.

În concluzie,  oricât de paradoxal nu ar părea, afilierea electoratului unionist la partide mai mari decât un nou partid unionist, ar contribui nu doar la sporirea coeziunii segmentului politic de dreapta, dar ar oferi și o reprezentare mai eficace a aspirațiilor pe care le nutresc de o viață cei cu inima Română. Evident, atât timp cât avem alegeri democratice, cetățenii sunt liberi să voteze partidul care consideră ei că le reprezintă cel mai bine interesele cotidiene și năzuințele de viitor. Ar fi bine însă dacă această decizie importantă ar avea la bază mai mult calcul rațional și mai puțin emoții. Căci, clivajele identitare, numite în vest `identity politics`, ne fac mai vulnerabili în fața politicienilor atât de inscusiți în arta manipulării. De aceea este de datoria noastră civică să ne întrebăm: Cui servește lansarea unui nou partid unionist?

Notă: Articolul  poate fi citit și pe Adevarul.ro.

 

Talk of Reunification Opens Risks and Opportunities for Protest-Ridden Moldova

At the height of recent anti-government protests in Chisinau, some Moldovans in the crowd may have hoped for Romania to intervene; but the Russian state media made it sound as if it this were a real possibility, if not an actual plan in Bucharest (Pervii Kanal, January 24). In response, the former Romanian national security advisor to then-president Traian Băsescu, Iulian Fota, argued in an editorial that Romania should not cross the river, but focus instead on becoming “better” and not necessarily “bigger” (Ziare.com, January 26). In reaction to Fota’s remark, Moldova’s Defense Minister Anatol Șalaru, a leading member of the Liberal Party and a devoted unionist, responded that Romania cannot possibly become better without growing bigger by rejoining with Moldova (Deschide.md, February 2). Responding to Fota’s concerns about Russia’s potential reaction, Șalaru confidently rejected claims that Russia would attack the North Atlantic Treaty Organization (NATO) in reaction to Moldova’s union with Romania. This exchange is significant not only for the fact that it involves leading national security actors from both countries, but also because of the context in which it is occurring—namely chronic political instability in Moldova and the wider region.

No other issue has been more divisive in Moldova’s quarter-century history of independence than reunification with Romania. Very few countries have separated amicably in recent history—Czechoslovakia being the primary example—and hardly any merged together in a peaceful and democratic way other than Germany. Both examples were, however, a byproduct of the collapse of the Soviet Union. Hence, many in Moldova argue that a golden opportunity was missed in the early 1990s. The 2014 Scottish independence referendum set a modern-day example of democratic self-determination in Europe, however; and there is presently increased talk in Moldova and Romania about a potential union. The discussion itself is not new, but the circumstances clearly are. Previous Romanian president Băsescu declared that “Greater Romania” should to be his country’s next big project, raising eyebrows in European Union circles (Unimedia, November 27, 2013; EurActiv, December 2, 2013). Last year, 41 Romanian lawmakers set up a “Friends of the Union” faction in the parliament, an initiative of the “Action 2012” Platform—a coalition of a couple dozen pro-unionist groups from across both countries and the diasporas (Adevarul, February 11, 2015; EUObserver, March 5, 2015).

The leader of this platform, George Simion, was expelled and banned from entering Moldova for five years on national security grounds in May 2015, only to be cleared by a Chisinau court in September. However, when attempting to enter Moldova on February 5, 2016, he discovered another interdiction was in place since January. Yet, surprisingly, the ban was lifted the following day after Moldova’s new prime minister, Pavel Filip, intervened (Publika, February 6). Simion is scheduled to appear in court on February 9. Despite all the legal trouble, Simion is planning a major event in Chisinau, on March 27, the anniversary of Bessarabia’s 1918 union with Romania. Moreover, the movement “Union-2018” is shaping up to create further pressure for reunification by the one hundredth anniversary of the historic event.

dd35f4b47f

Unionist march in Chisinau. (Source: theblacksea.eu)

Moldovan authorities tend to ignore pro-unionist marches, even though many in the ruling coalition are sympathetic to the cause, particularly the Liberals. Nonetheless, leading figures in the pro-Russian opposition are increasingly anxious. Socialist leader Igor Dodon, in an interview with the Russia newspaper Komsomolskaya Pravda, accused the United States of masterminding the “Union-2018” plan to merge Moldova into Romania, even at the risk of civil war (Komsomolskaya Pravda, February 3). Dodon also pointed out that a union with Romania is becoming increasingly popular among Moldovans against the backdrop of rampant corruption and worsening economic conditions. Indeed, the seemingly never-ending, yet still fruitless, protests against kleptocracy and state capture may swing the mood of Moldovan voters toward considering the unification option as a viable solution. At least two non-parliamentary political parties—National Liberals (PNL) and the newly created Right Party (Dreapta)—are proposing just that. Though all this is much easier said than done.

For some, the proposition is certainly appealing. Unlike the Republic of Moldova, which has been struggling through transition without a clear sense of direction, Romania is now a full member of NATO and the EU. In economic terms, Romania’s per capita GDP is six times that of Moldova, while average monthly pay is two and a half times above what people earn east of the border (Imf.org, accessed February 9). Thus, one might expect Moldova’s population of three million, excluding Transnistria, to naturally gravitate toward reunification; but only 21 percent actually support such a course, according to a recent poll (Ipp.md, December 8, 2015). History, identity and geopolitics are overshadowing any considerations of potential economic gains. Indeed, debate on the issue is often emotionally charged and lacks analytical rigor. Any attempt to rationalize the problem is met with fierce criticism, bordering on accusations of lack of patriotism.

An almost guaranteed lack of consensus exists in both NATO and the EU regarding a theoretical Romanian-Moldovan union; and Romania’s own neighbors, Hungary, Bulgaria and Turkey, would likely oppose such a plan. But even if Washington and Brussels were onboard with a reunification agenda, Moscow nevertheless remains the elephant in the room. Barring Russia’s (unlikely) imminent collapse, only under a major quid pro quo between Russia and the West could such an agenda begin to materialize in the foreseeable future. In addition, the issue of Transnistria and that of the Russian-speaking minorities in Moldova proper would complicate such an agenda even further.

Nevertheless, these concerns have not precluded the speaker of the Moldovan parliament, Adrian Candu, from raising the idea of a reunification referendum during a public event in October, saying, “I think we should put several issues to a referendum: those concerning the election of the President, [and] even those regarding the union. Why not let the people say if they want this? And we shall accept the results and comply with them” (Timpul, October 14). Indeed, given how contentious the issue has been and how combustible it can become, a meaningful public discussion about a future consultative or even constitutional referendum could mitigate some of the existing tensions. Much like in the case of Scotland, a referendum would put the issue to rest, one way or the other. One could argue that Moldova lacks enough political culture and liberal tradition to peacefully and democratically engage in such a responsible, complex and sensitive debate. But the question remains: “Is there a better way?”

Note: The original article was written for the Jamestown Foundation and can be accessed here.