Tag Archives: unionims

Cui Servește Lansarea Unui Nou Partid Unionist?

Din cele 31 de partide active din Republica Moldova, patru se declara unioniste (Partidul Liberal, Partidul Liberal Reformator, Partidul Național Liberal și Partidul Dreapta), ce reprezintă cca 13%. Printr-o coincidentă, media scorului electoral al Partidului Liberal la ultimile patru scrutine parlamentare a constituit cca 12%, iar celelalte partide au acumulat împreună în medie 1%. Însa, nu putem afirma că numărul suținătorilor cauzei unioniste este de doar 13%. Deoarece mai sunt încă cel puțin alte șase partide în care există, într-o măsura mai mare sau mai mică, un curent unionist (Partidul Acțiune și Solidaritate, Partidul Platfroma Demnitate și Adevar, Partidul Liberal Democrat, Partidul Popular European, Partidul Acţiunea Democratică, Partidul Mişcarea Populară Antimafie). Pâna și Partidul Democrat are  personalități care împărtășesc viziuni unioniste (Monica Babuc). Astfel, nu putem cunoaște numărul exact al adepților acestui curent politic, dar conform sondajelor, aproape 20% ar vota în favoarea unirii cu România într-un eventual referendum.  Cert este că unionismul reprezintă un fenomen politic pe cât de complex pe atât de definitoriu pentru sistemul politic din Republica Moldova.

Totuși, în contextul celor expuse anterior, care ar fi rostul unui nou partid unionist? Ei bine, răspunsul îl vedem clar și răspicat  în sondaje. Partidul Liberal, în pofida aflării la guvernare, atât la nivel central cât și la nivel local (în Chișinău), sau probabil datorită acestui fapt, a căzut sub 2% în preferințele alegătorilor, mult sub pragul electoral de 6%. Niciunul din celelalte trei partide unioniste nu pare să aibă vreo șansă de a înclocui PL-ul. Apoi, după tradiția politică din spațiul Pruto-Nistrean, partidele se reincarnează cam o dată la zece ani. Stânga politică, după ce a fost dominată mai bine de un deceniu de Comuniști, a trecut printr-o metamorfoză care a transferat electoratul lor la Socialiști. Partidele de centru dreapta PAS și PPDA preiau bazinul electoral al PLDM-ului și al PL-ului. Sondajele demonstrează că susținătorii PL-ului au drept a doua opțiuniunea de vot Partidul Acțiune și Solidaritate, urmat de PD și PPDA. Totuși, de ce ar trebui adepții cauzei uninirii să susțină partide care nu se definesc drept 100% unioniste? Răspunsul devine evident dacă analizăm la rece parcursul istoric al partidelor unioniste de la 1990 încoace.

Frontul Popular a pierdut ocazia istorică de a înfăptui unirea, fiind ulterior măcinat de lupte politice interne. Partidul Popular Creștin Democrat, în mod surprinzător, a devenit peste noapte un vasal al inamicului său politic – PCRM. Astăzi, Partidul Liberal continuă să fie un satelit fidel al Partidului Democrat, lucru ce a contribuit, exact ca și în cazul predecesorului său PPCD, la pierderea credibilității și scăderea drastică a raiting-ului electoral. Însă, spre deosebire de cazul PPCD, electoratul căruia a fost preluat de PL, care se afla atunci într-o opoziție intransigentă față de PCRM; acum dimpotrivă se  încearcă transferarea electoratului PL către un partid nou, însă la fel de loial liderului PD Vlad Plahotniuc. Decizia lansării unui proiect politic nou vine în urma încercărilor eșuate ale lui Anatol Șalaru de a prelua conducerea PL-ului.  Substituirea lui Ghimpu cu Șalaru ar fi implicat costuri minime, dar anterior Mihai Ghimpu nu s-a înduplecat să ofere poziția de lider al partidului nici propriului nepot Dorin Chirtoacă, perpetuând astfel tradiția politică moldovenească – „Eu te-am creat, eu te distrug”.

Șalaru mizează pe notorietatea sa în rândul alegătorilor unioniști, însă asocierea sa cu Partidul Democrat ar putea să-l coste scump. PL-ul a intrat demult în vasalitatea Democratilor fără careva reticențe din partea lui Șalaru. Mai mult decât atât, experiența lui Șalaru din executiv în calitate de Ministru al Transporturilor și apoi al Apărării nu este nici pe departe una exemplară, iar scandalurile legate de Calea Ferată, Air Moldova, vânzări și achiziții în armata națională s-au ținut lanț. Șalaru s-a remarcat printr-o retorică pro-occidentală, cu toate acestea deschiderea biroului de legatura al NATO la Chișinău a fost tergiversat mai bine de doi ani. Evident, Șalaru nu a avut suficientă influență pentru a accelera procesul, căci acordul pentru deschiderea biroului NATO trebuia semant de Premierul Pavel Filip. La fel s-a întâmplat și în cazul deciziei Curții Constuționale privind recunoașterea limbii Române drept limbă de stat. Sesizarea depusă de Ana Guțu, căreia i s-au alăturat peste jumătate de an foștii colegi din Partidu Liberal, nu ar fi avut sorți de izbândă fără acordul tacit al Democraților, având în vedere influența lui Plahotniuc asupra Curții Constituționale conduse de Alexandru Tanase. Acesta din urmă fiind un alt potențial candidat la conducerea unui nou partid de drepta, fiind, probabil, asul din mânecă al lui Plahotniuc în cazul în care Șalaru eșuează. După demiterea sa din postul de ministru al apărării, Șalaru a comparat cuplul Roşca-Voronin cu noul cuplu politic Ghimpu-Dodon, însă demiterea sa, mediatizată pe larg de posturile lui Plahotniuc, nu putea avea loc fără acordul liderului PD. Demiterea lui Șalaru poate fi interpretată atât ca un prim pas în strategia de constituire a noului partid, dar în același timp și ca o favorare a lui Plahotniuc față de președintele nou ales Igor Dodon și pietenii săi din Rusia.

salaru

Deci, istoria politică recentă a Republicii Moldova demostrează că un partid care se declară unionist nu poate obține mai mult de 10-12% din voturi, fiind sortit să devină, mai devreme sau mai târziu, un satelit al unui partid mai puternic, adesea cu viziuni diametral opuse. Politicienii care se declară unioniști devin inevitabil pioni ai unor interese obscure, iar cauza națională devine un văl pentru a ascunde fariseismul lor. Prin urmare, facând un calcul rațional, un alegător care simte și trăiește româneste ar beneficia mai mult dacă ar susține un partid cu șanse reale de a influența decisiv viitorul politic al țării. Unionismul, fără a fi un element definitoriu, dar constituind o aripă ideologică importantă, ar putea influenta decisiv poziția unui asemenea partidului și, prin urmare, viitorul țării. Nu putem afirma același lucru despre un partid plafonat la 12%.

Experiența ultimilor 25 de ani ne demonstrează că un nou partid uninonist nu va contribui la propășirea idealurilor naționale, ci, mai devreme sau mai târziu, își va discredita cauza prin matrapazlâcuri și trădări. Mai mult decât atât, va întări pozițiile partidelor de stânga pro-ruse prin diminuarea coeziunii partidelor de dreapta. În plus, dacă pragul electoral de 6% nu va fi modificat, un nou partid unionist riscă să nu acceadă în parlament, astfel oferind, în urma redistribuirii voturilor, câteva mandate partidelor pro-ruse. Iar în cazul introducerii sistemului electoral mixt, un partid unionist ar avea cele mai mici șanse de succes în circumsciptii uninominale. Iată de ce un eventual vot al Liberalilor pentru modificării sistemului electoral ar fi nu doar un cui final în propriul sicriu politic, dar și o mare defavoare eventualului succesor.

În concluzie,  oricât de paradoxal nu ar părea, afilierea electoratului unionist la partide mai mari decât un nou partid unionist, ar contribui nu doar la sporirea coeziunii segmentului politic de dreapta, dar ar oferi și o reprezentare mai eficace a aspirațiilor pe care le nutresc de o viață cei cu inima Română. Evident, atât timp cât avem alegeri democratice, cetățenii sunt liberi să voteze partidul care consideră ei că le reprezintă cel mai bine interesele cotidiene și năzuințele de viitor. Ar fi bine însă dacă această decizie importantă ar avea la bază mai mult calcul rațional și mai puțin emoții. Căci, clivajele identitare, numite în vest `identity politics`, ne fac mai vulnerabili în fața politicienilor atât de inscusiți în arta manipulării. De aceea este de datoria noastră civică să ne întrebăm: Cui servește lansarea unui nou partid unionist?

Notă: Articolul  poate fi citit și pe Adevarul.ro.

 

The Future of Moldovan Politics after October 30th

Lately, Moldova has been going through some major political transformations. Firstly, a directly elected president is, perhaps, the most obvious of several such developments. Another well documented process is the reformatting of the political spectrum both on the left and on the right. While something that is less apparent, the downfall of the Liberal Party implies the fading of unionism as a defining party platform. Thirdly, signs of de-criminalization of the political process, albeit through selective justice, are another major development. Last but certainly not least, the ongoing consolidation of Vlad Plahotniuc’s power vertical boosts the central role of the Democratic Party, which may be cemented further by a move towards a mixed electoral system.

Needless to say, a popularly elected president, be it Igor Dodon or Maia Sandu, will behave rather differently than has been the case with Nicolae Timofti. Yet, in the unlikely scenario that Marian Lupu accomplished his life dream of becoming president, we are going to have another Timofti type figurehead. Should Dodon win, Moldovans will be presented with an elaborate play in which Dodon will pretend to fight Plahotniuc, who will, in turn, pretend to oppose the Russian threat, embodied by Dodon. While, behind the scenes Dodon will continue to do Plahotniuc’s bidding in exchange for Plahotniuc using his power to shield Dodon from potential competition, be it the Communists or, even more so,  Renato Usatii. So that, after the next Parliamentary election the theater of the absurd can reach its climax by Dodon and Plahotniuc formalizing their relationship in an (in)formal ruling coalition.  Alternatively, should Sandu win, she will use her presidential platform to set a national agenda aimed at undercutting Plahotniuc’s power structure. Mainly, PAS and PDA will use their momentum for the parliamentary elections. Because the presidency, though symbolically important, is little more than a megaphone, which can be overpowered by even louder noise from Plahotniuc’s political and media machine. Winning the presidency is a major stepping stone towards taking control of Parliament in a coalition with the Dignity and Truth Platform, which has, so far, proven itself a trustworthy ally. However, even if Sandu loses in the face of Plahotniuc-Dodon political duo, PAS and PDA will still be well positioned for the upcoming legislative elections. Since not just Plahotniuc but also Dodon will become part of the ruling establishment.  This is only valid as long as the electoral system remains the same. In the likely scenario that Plahotniuc tries to introduce a mixed electoral system, which dramatically shifts the balance of power to his favor, Dodon will be forced to show his true colors.

ba70ffd4-f114-4ee1-af81-14594fa238d6_cx0_cy8_cw0_w987_r1_s_r1

Even without the change of the electoral system, the reformatting of the political spectrum has been ongoing for some time. After 2009, the right wing of the spectrum was divided between PLDM and PL, only to be rehashed again between PAS and PDA. Interestingly, the apparent downfall of the Liberal Party, which polls below the margin of error, is particularly symbolic because it appears to drag down with it one of the main national political currents – unionism.  Supporters of the unionist movement have become utterly disillusioned with the Liberal Party and its leader Mihai Ghimpu, who, despite running for president on a vocal unionist message, polls at just one percent. Almost all of PL supporters have migrated to PAS, PDA and PD, neither of which are explicitly pro-unionist parties. PAS and PDA surely have a unionist wing, but they shy away from making unionism a key feature of their political identity and for good reason. Both PAS and PDA want to take the lead on the center-right, hoping to get the support of as many voters as possible, but a unionist platform sets you a ceiling of about 12%. It is still possible that the weaker of the two parties will embrace unionism at some point to cement its position, unless a new party replaces PL before that, perhaps one lead by current Constitutional Court Chairman Alexandru Tanase. Another public figure that Plahotniuc could employ for these purposes is George Simion, prominent unification activist, whom Plahotniuc has used before to galvanize unionist sentiments as a decoy during the turbulent coalition building process after the 2014 elections. In the meantime, Moldova remains without a standard bearer of unionism – a defining cleavage of local political competition. Perhaps, it is only natural since the Greater Romania Party has long lost its political importance in Romania. Whether we are entering post-unionist politics in Moldova is yet to be determined, but the implication for the left is apparent, once it starts to lose one of its own defining fear mongering talking point.

Meanwhile, the left wing of the spectrum has been slowly but surely metamorphosing from Voronin’s PCRM into Dodon’s PSRM, with the Democrats situated comfortably in the center. The meteoric rise of Renato Usatii did not fit into this plan. Usatii’s populist appeal was, in many ways, a problem for all parties, but mostly for Dodon and Plahotniuc.  If Usatii were to hold about 15% of seats in Parliament, then Democrats would lose their kingmaker position. Had Usatii not been banned from the 2014 election, we would now have a rather different picture, perhaps with Plahotniuc in a much weaker position or even out of power. That is why Usatii had to go. However, before we paint Usatii as a martyr, we need to be aware that Usatii had been in hot water before in 2014 and was even detained in October 2015 only to be soon absolved of all his sins by the same Plahotniuc controlled justice system. Conveniently, Usatii’s past dealings and present connections make him a perfect candidate for prosecution every time you need to distract the public’s attention from something far more important – say a crucial presidential election.

renato-usatii

Following the Friday arrest warrant issued on Usatii’s name for an alleged assassination attempt of a business rival back in 2012, Usatii will join a long list of high profile criminal cases. Note that even this time Usatii was allowed to escape to Moscow. In this sense, Plahotniuc learnt from his mentor Voronin, who eradicated or exiled much or the powerful organized crime that controlled the most lucrative sectors of the Moldovan economy, only to be replaced by white-collar criminals, who took control over key financial flows and soon became politicians or sponsors of political parties: Vlad Filat, Veaceslav Platon, Ilan Shor, Victor and Viorel Topa, Renato Usatii, Oleg Voronin etc. One could even say that Plahotniuc is making the country a favor by rooting out criminal elements from the political process, with one major caveat – Plahotniuc himself is more than worthy of joining the likes of Filat, Platon and Usatii. The only thing protecting Plahotniuc from a criminal case is his control over the majority in Parliament. Therefore, Plahotniuc cannot afford to lose power,  which  is exactly what Maia Sandu is determined to make happen. Will Dodon? We could soon find out.

14731162_10154592238927145_3632488560197845038_n